VENGEANCE - Back in the Ring

Cine s-a intors in ring? Din formula de aur a acestui grup legendar in Olanda lui natala, numai vocalul Leon Goewie s-a mai intors. Cit de legendara a fost Vengeance? Pai, pe linga ca l-a avut drept membru fondator pe Arjen Lucassen (invitat sa cinte un solo si pe ultimul album), trupa a prins contract cu CBS inca de la primul album in 84. Totusi asta nu i-a ajutat prea mult sa iasa in lume dintre lalele si nici nu i-a impiedicat sa puna sculele-n cui prin 1994, dupa numeroase schimbari de componenta. Acum Leon Goewie a adunat in jurul sau citiva muzicieni fruntasi de pe scena olandeza, dar sa nu va asteptati la cine stie ce, e vorba doar de Olanda. In primul rind, avem pe basistul Barend Courbois, care si-a petrecut o mare parte din timp intr-un cover band AC/DC, pe nume Action in DC. Apoi avem pe chitaristul cu nume nobil, Peter Bourbon, care a cintat, la rindu-i, cu Gunz'n'Rozez si Saxonite, titluri care nu lasa multe dubii cu privire la repertoriul abordat. Se pare ca daca olandezii au mai multe cover-bands decit trupe originale dar se pricep sa le combine si Back in the Ring este un exemplu foarte bun. Hard rock with a bad attitude. 

O sa incep prin a arata asemanarea cu Ac/Dc pentru ca la fel incepe si albumul, pe primele doua piese singura nelamurire pe care o am in legatura cu vocea este daca seamana mai mult cu Bon Scott sau cu Brian Johnson. In legatura cu sectia ritmica nu am nici o intrebare, parca ascult un album Ac/Dc: curge cu aceeasi simplitate si precizie monotona pe sub fiecare piesa, dind impresia ca nu o sa se opreasca niciodata. Back in the Ring si No Mercy au chiar si acelasi tip de riff si de refren cu melodii minimale ca cele cintate de Angus Young si colegii lui, dar asta nu e o problema prea deranjanta, pentru ca dinamismul si cheful de cintat al lui Leon Goewie sunt irezistibile. Pe masura ce avansam, Peter Bourbon incepe sa ne atraga atentia ca el nu e fan Ac/Dc, ci Guns'n'Roses: influentele glam apar da la Captain Moonlight, se intind prin Had Enough pina la Now and Then care ne aminteste ce frumos cinta Van Halen acum ceva ani. Mai multi asa. Atentie la handclaps, de mare efect. Avind in vedere ca Matt Sinner si-a bagat si el coada, de fapt coarda vocala, pe acest album, incepe sa mi se explice si faptul ca unele riffuri si melodii au un puternic miros de Sinner, zic Sinner pentru ca mi se pare un nume reprezentativ pentru hard rockul traditional german. Puteam sa zic Accept, cam tot aia era. Na, zic Accept. Spre final ne asteapta niste surprize. Cowboy Style e un cintec cu versuri la misto, unde Geowie cotcodaceste si piuie si Peter cinta solouri country, intreaga atmosfera aduce cu cea de pe ultimul album Edguy, mai ales la nivel de versuri: the chicken smell good, deci shut the fuck up and do it cowboy style. Rip it off daca avea mai putin distors, ziceam ca e Deep Purple sau ca e Gillan invitat pe album, iar Evelyn e o balada acustica, gingasa si trista, dar mai ales foarte frumoasa, in mare parte datorita interpretarii vocale.

Cam asta ar fi, in mare Ac/Dc cu ceva metal american si cu ceva metal german, deci nimic care sa ne faca sa sarim de pe scaun de mirare. Dar melodiile devin rapid simpatice, pentru ca sunt bine facute, de niste muzicieni anonimi pentru noi, dar cu ani de experienta de studio si pe scene departate de ochiul marilor fluxuri mediatice metalice internationale (wow, ce bine am intors-o aici). Si cintate cu voie buna si dinamism, parca chiar ar fi niste indivizi care au sarit inapoi in ring, nu ca sa ne dea bataie ci ca sa ne invite la dans metalic.

Klawz Nota: 8