PARADISE LOST - Believe in Nothing

1990: Bau-bau!
1991: Hmmm... avem o noua formatie, cum procedam?
1992: Luam caseta din Romana (ce vremuri...) si dam din cap
1993: pana ne doare gatul si incepem sa credem cu adevarat ca se poate. SI SE POATE.
1995: Apoi, vine un timp cand schema se repeta. Si se simte.
1997: "Vrem o schimbare! Nu ne intrebati, nu stim ce si cum... Dar, o secunda!, am gasit reteta:
1999: manichiura, pedichiura, tuns, shopping." Si Host.
2001: - "Alo... alo... alooo? Mai e cinceva acolo? Alo... ?"
- Da. Eu (sincer, de restul nu stiu nimic). N-am inchis. Doar am dat muzica putin mai incet...

Intre noi fie vorba, ca sa nu sune vecinul de vizavi la usa: "Felicitari, tinere! Stiam eu ca intr-o zi o sa-ti revii!" Ma intelegeti, nici nu vreau sa-i inchid usa-n nas, nici sa-l pun pe-o pista falsa (ca o pura coincidenta, si eu m-am tuns cam prin aceeasi perioada... Chiar, o mai trai 'nea Titi, frizeru'? Ce povesti stia si ce frumos le spunea, ca, una-doua, si te trezeai "periuta"... ) .

Tot Paradise ascult, doar ca acum suna un pic cam Lost. Sau, mai bine zis, incep sa-si revina dupa "Host". Sa nu fiu inteles gresit, chiar imi plac Sisters of Mercy si Depeche. Tocmai de aceea le prefer oricarei incercari/forme de imitatie.

Revenind, precum Paradise, "Believe In Nothing" e un produs mai bun ca precedentul. Are mai multa emotie si un sound excelent. Iar de asta a avut grija producatorul John Fryer, care a mai colaborat, printre alte formatii, cu Nine Inch nails, White Zombie si Cradle of Filth. Incredibil, albumul are si... chitari! E o adevarata placere sa redescoperi chitara pe albumele Paradise. Chiar si asa prelucrata cum e, tot bine suna si, cel mai important, se integreaza perfect in conceptul albumului, asigurandu-i doza de dark/gothic rock. "Something Real", "Sell it to the World", "I Am Nothing" sau "Control" sunt exemple care stau marturie.

Ca si pe "Host", clapa domina peisajul sonor, dar acum avem o paleta mult mai larga de interpretari. Nu vreau sa incep sa disec fiecare piesa si sa verific proportiile de gothic si de electro, sa vad in favoarea carei parti se inclina balanta. Un astfel de demers ar fi gresit pentru ca ar produce multa frustrare: "Cum, e aceeasi formatie care a scos Icon ?!" Nu. E o formatie care a inceput sa experimenteze, sa exploreze alte teritorii si care se va intoarce la ce stie sa cante mai bine. Nu e o prezicere, e o certitudine.

In concluzie, asa cum glumeam cu un prieten inainte sa incep sa scriu cronica, "Believe in Nothing" e un album de "trecere spre revenire". Si, serios vorbind, cam asa e.

Kos Nota: 7