DEF LEPPARD - Def Leppard

Una peste alta, 2015 a fost un an bun pentru NWOBHM: Satan si Saxon au scos albume solide iar cancerul oral al lui Dickinson s-a transformat intr-o simpla logoree livrata pe The Book of Souls (2015). In plus, acum avem parte si de primul album ascultabil Def Leppard, dupa o foooarte lunga perioada de timp. Eu extind perioada asta de timp inapoi pana in 1987, pentru ca Def Leppard (2015) chiar pare o continuare a celebrului Hysteria (1987). Intre cele doua albume se intind 28 de ani de cautari, reinventari si experimente ratate. Def Leppard au platit scump pretul de a fi cea mai comerciala trupa a NWOBHM, trupa care s-a orientat de la inceput catre arena rock-ul de tip american. Formula a dat mari rezultate pana la inceputul anilor ’90, dupa care gusturile s-au schimbat si Def Leppard au ramas blocati intr-un “no man’s land” muzical.

Asta pana in anul de gratie 2015, cand  Joe Elliott & co si-au dat seama ca auto-plagiatul si revenirea la sursele initiale de inspiratie nu sunt niste idei chiar atat de rele. In felul acesta au aparut Let’s go, inspirata din Put Some Sugar On Me si Dangerous ce aduce a Photograph. Mai departe, descoperim Man Enough care e Queen, Energized si Blind Faith care sunt psihedelice si Battle of my Own care e... Battle of Evermore. Restul albumului este umplut de bucati tipice pentru Leppard-ul anilor ’80, inclusiv doua balade dragute (We belong si Last Dance); preferam, totusi, ca unele dintre aceste piese sa ramana pe-afara, astfel incat albumul sa se mentina la durata clasica si suficienta de 45 de minute... O mentiune speciala pentru Sea of love, o bucata aproape perfecta de hard rock, ruinata (pentru mine) de refrenul gen Tears for Fears!

Nu sunt fan Def Leppard, dar i-am prins in perioada lor buna de la sfarsitul anilor ’80 si le apreciez primele 4 albume. Ma bucur ca au revenit din penibil si ca au sansa de a-si incheia cariera in mod onorabil... e bine ca lumea sa te tina minte cum erai in tinerete...

Gedi Nota: 8