KILLSWITCH ENGAGE - Disarm the Descent

De existenta Killswitch Engage am aflat in 2005, cand furnizorul meu de cablu a avut inspiraria de a introduce in grila de programe si MTV2. Pentru necunoscatori, MTV2, era opusul postului mama (deci, nu te lua cu stari de voma), in care foarte des se difuzau, printre altele, si formatii de metal. Asa am auzit de trupe precum God Forbid, Lamb of God, As I Lay Dying (ce in vremea aia tocmai scoteau pe piata incredibilul Shadows Are Security), si evident Killswitch Engage, reusind cu brio sa fac tranzitia de la metalul traditional la cel mai putin traditional, cu "core" la sfarsit. Practic, despre MTV2 se poate spune, atat cat a putut sta el pe cablul nostru mioritic, ca a reusit sa ii educe si sa ii impace pe mai vechii fani ai metalului cu cei de hardcore/punk, aducandu-i in aceeasi sala la cantarile celor de la Crize, Protest Urban, Dodiez sau Deviant, fara sa se lase cu bataie (asa cum s-ar fi intamplat nu multi ani in urma) ci cu moshpit, bere si voie buna. Iar personal, odata cu noul val de metalcore am inteles mai bine si acele grupuri ce in trecut le uram din tot sufletul, ca System of A Down, Disturbed, si, culmea, Linkin Park.

 

Revenind la oile noastre, m-am bucurat foarte mult atunci cand am aflat ca Jesse Leach s-a intors in trupa, deoarece speram ca in acest mod sa auzim din nou album/albume precum Alive or Just Breathing - 2002. Din nefericire, in ciuda acestei reintoarceri, Disarm the Descent nu e un disc care sa ma dea pe spate. Este evident mult mai bun decat ultimele doua albume Killswitch Engage, insa lucrul asta nu ma multumeste deloc pe deplin. Daca pe materialul din 2002 Adam Dutkiewicz si Joel Stroetzel se bazau pe rifurile de chitara in dauna solourilor, iata ca de aceasta data cei doi chitaristi ne arata ca se pricep foarte bine si la acest capitol, fiind de altfel singurul in care avem o evolutie clara. Totusi, cand aducem in discutie si involutia, putem lista fara nici un fel de problema entuziasmul, energia si inovatia - exact acele lucruri pe care le-am apreciat in mod deosebit pe Alive or Just Breathing, aproape inexistente in clipa de fata.

 

Dintre cele 12 piese, cel mai mult imi plac The Hell in Me, The New Awakening, A Tribute to the Fallen si The Turning Point. Despre albumul in sine pot spune ca incepe destul de energic, dar care pe parcurs te duce intr-o stare de rutina, de monotonie: la un moment dat parca abia astepti sa se incheie odata. Iar daca pe Alive or Just Breathing avem parte de 12 imnuri metalcore - ce te fac sa plangi de ciuda atunci cand se termina, de aceasta data ajungi sa te imbeti de fericire o luna de zile in cazul in care gasesti cinci melodii cat de cat mai rasarite (bine, intre noi fie vorba, cand aducem in discutie alcoolul cauti nod in papura si gasesti nu cinci, ci chiar si sapte sau opt astfel de piese). Prin urmare, se pare ca oricat ar incerca cei cinci membri sa se contrazica pe ei insisi, din pacate, ultima lor serenada a avut loc exact acum 11 ani!!!

Fantotzii Nota: 7.5