GOD FORBID - Earthsblood

   Americanii de la God Forbid n-au fost neaparat un mare exponent al pietei de metal americane, dar dupa acest Earthsblood au toate sansele sa devina. Daca pana acum, combinatia de gothenburg si metalcore, american style, se putea cataloga ca fiind destul de ok, reusita si cam atat, din 2009 God Forbid duc combinatia asta atat de uzata la un cu totul alt nivel.
   Ok, sa nu ne extaziem, nu-i neaparat o capodopera, nu s-a nascut un nou stil, dar albumul e fara indoiala mult peste media realizarilor genului din ultimii ani. Argumentele afirmatiei anterioare ar fi urmatoarele:
- diversitatea pieselor, care nu seamana una cu alta dar se pastreaza din acelasi tot, de la opening-ul The Discovery, o instrumentala cu pianul asigurat de Kevin Coyle, tatal chitaristilor si orchestrata de Michael Romero (Symphony X) continuand cu Walk Alone cu tenta ei hard rock, si pana la "epopeea" de 9 minute din piesa de titlu.
- lucratura excelenta a chitarilor, cei doi frati Coyle armonizandu-se perfect unul cu celalalt (de exemplu pasajele de pe War of Attrition sau finalul de la Gaia). Ce-i drept, America nu duce lipsa de chitaristi foarte buni in zona de metalcore, dar putine trupa reusesc sa alinieze doi instrumentisti care sa coopereze atat de bine ca cei doi frati.
- maniera heavy-metal a solourilor, care suna, culmea, foarte proaspat in muzica americanilor.
- varietatea vocii, chiar daca unele parti clean sunt un pic fortate. In vreo 2-3 ocazii cam prea fortate. Totusi, faptul ca vocile au fost trase cu Christian Olde Wolbers (Fear Factory), separat de productia restului albumului (asigurata de Eric Rachel), e posibil sa fi ajutat destul de mult iar Byron Davis cred ca a tras mult de el pana sa ajunga la executiile de pe album.
- refrenele valabile, melodice, memorabile.
- sectie ritmica perfecta, simpla si apasata unde trebuie, de mare viteza pe alocuri, cu fineturi aruncate fara exagerare.
   E drept, albumul mai pastreaza unele clisee metalcore si unele riff-uri clasice, relativ uzate, motiv pentru care se mai poate stramba din nas. Se mai poate comenta ca trupa si-a pierdut din duritate vizibil in raport cu precedentele, castigand insa destul la capitolul compozitie si melodie. S-ar putea ca multora sa nu le convina acest aspect. Eu unul l-am gasit insa ca fiind un mare atu.

P.S. Desi God Forbid nu e, Doamne fereste, o trupa care sa starneasca polemici precum Metallica si al lor Death Magnetic, mi s-a parut amuzant sa adaug aici link-ul catre un blog de pe MetalSucks (in caz ca mai merge), scris de Doc Coyle, referitor la criticile aduse albumului. Precum si un video cu Dallas Coyle care ofera 10 motive pentru care albumul merita cumparat de catre fani.

Cynyc Nota: 9