JAMES LABRIE - Elements of Persuasion

James LaBrie. Canadian, bonom, blajin, sfatos, genul pater familias care invarte cu placere hamburgerii pe gratar la un picnic. Nu in ultimul rand o voce de aur. Considerat de multi piesa slaba din angrenajul Dream Theater. Intr-un fel e de inteles, nu ai cum sa rivalizezi cu niste dementi posedati precum Petrucci, Myung, Rudess sau Portnoy. Sau poate de fapt suntem cu totii niste carcotasi pus pe cautat nod in papura.

E 5 mai 2005, o zi cu 4 zerouri si 3 de cinci. Nostradamus zicea ca azi se va intampla ceva grav. V-as spune ce, dar Dragos a omis sa ma informeze asupra esentialului.

Stau cu o bere in lateral stanga si cu LaBrie de cealalta parte a monitorului. Imi inchipui ca si el e in tricou cu metalfan si bea o bere. O bere cu Sake de la Metalfan.

Elements of Persuasion. E evident ca interlocutorul meu incearca sa ma convinga. Ce incearca sa ma convinga nu stiu, dar elementele de care se foloseste sunt evidente. Voce, 12 piese frumoase si surprinzatoare precum si o echipa formata din Sfogli, un chitarist de fusion despre care nu auzisem, bassistul Beller, care de niste ani buni e invitat pe mai toate albumele Steve Vai, bateristul Mangini, care la Bucuresti a batut aproape o ora cu bratele incrucisate si claparul Guillory despre care cei care au ascultat Dali's Dilemma nu au cum sa nu fi auzit.

Ce m-a lovit la albumul asta sunt chitara extrem de riffata, poate prea riffata pentru un album de progressive metal si o clapa inumana, aproape extraterestra, cochetand in multe momente cu zona electro/darkwave.

Dintre note razbate clar idea ca LaBrie nu e un egocentric. Se simte la fiecare partitura ca avem de-a face cu un disc facut in echipa si interpretat in echipa. Un album pe care fiecare dintre cei cinci are un rol bine stabilit precum si dese iesiri la rampa individuale, mai ales in cazul lui Guillory.

De departe cel mai reusit album solo LaBrie, mult peste ternul Winter Rose sau preaimbarligatele Mullmuzzler, Elements of Persuasion are de partea sa o foarte mare varietate, nefiind nici macar un moment plicticos sau dezlanat. Un disc care are si piese heavy, directe si energice, dar si bucati lente si introspective. Un album pe care canadianul nu l-ar fi putut niciodata scoate cu colegii de la Dream Theater si prin care m-a convins ca chestia cu "cea mai slaba veriga." e o afirmatie fara acoperire reala.

I take leave of you now, palls. A, pardon, uitasem! Stiti ce m-a convins prietenul meu James LaBrie? Ca muzica e cea mai importanta descoperire a infamei noastre rase. Heaven does exist. Music is heaven .

Sake Nota: 9