CAIN'S OFFERING - Gather the Faithful

Cum v-ati astepta sa sune o trupa formata din fostul chitarist de la Sonata Arctica si vocalul de la Stratovarius? Nu ca Slayer, nu? Ei bine, Cain's Offering suna exact asa cum era de asteptat sa sune. O fi bine, o fi rau? N-as putea spune, pentru ca sunt partinitor, Kotipelto e unul dintre vocalistii mei preferati. Asa se face ca am continuat sa ascult Gather the Faithful chiar daca prima impresie ma indemna sa trec la albumul urmator. Probabil ca n-am facut asa si pentru ca in momentul ala, in selectia de albume pe care o facusem nu exista altul mai interesant. Asta pe de o parte. Si pe de alta, deja v-am spus, imi place Kotipelto. As putea, deci, spune ca doar conjunctura si preferinta pentru o anume voce m-au impiedicat sa trec mai departe, dar daca ma gindesc cum m-am purtat cu ultimele doua albume solo Kotipelto, nu mai spun. Dupa prima ascultare le-am pus deoparte si acolo au ramas. Si nici n-am simtit nevoia sa vorbesc cu cineva despre ele. Nici pina-n ziua de azi. Asa ca, poate pur si simplu, Gather the Faithful, asa generic cum o fi el, asa lipsit de identitate in cea mai mare parte a timpului, are si el ceva bun, niste calitati acolo, in afara de voce.

Doar daca va place genul (power metal simfonic) si doar daca aveti putina ingaduinta de dat, veti putea descoperi calitatile acestui disc. Pentru ca, va zic clar, prima data veti avea impresia ca ati mai auzit albumul asta cintat de Stratovarius, sau daca nu, de Sonata Arctica. (Daca nu reusiti sa faceti diferenta intre Stratovarius si Sonata Arctica, nu e cazul sa va ingrijorati, multa lume v-ar intelege.) Pe Gather the Faithful gasiti piese in viteza, balade, piese de tempo mediu; gasiti solouri neoclasice, clape simfonice, refrene si coruri; si chiar si o piesa instrumentala, destul de lunga si de bombastica, peste care eu sar de fiecare data. In afara de Thorn in My Side, care trage spre industrial/tehno, dar pastreaza vocea de power metal, int-o miscare surprinzatoare dar reusita, dupa parere mea, Cain's Offering nu se abat de la drumul cunoscut, care, conform proverbului, cica e cel mai bun. Baietii cinta ce le place lor sa cinte, fara sa-si faca probleme de identitate. (Pina la urma, Jani Liimatainen n-a plecat din Sonata Arctica pentru ca vroia sa cinte altceva, ci pentru ca nu facuse armata). In general le iese bine: chiar daca nu imi zumzaie in cap obsesiv, impulsul de a fredona piesele in timp ce ii ascult este atit de puternic incit il urmez mereu. In afara de instrumentala si de ultima piesa (o sar mereu pentru ca au omis sa spuna ca nu e a lor, ci e cover dupa un hit pop din anii 80 - Tell It to My Heart), pot recomanda restul albumului drept o auditie placuta, in limitele pe care le-am tras, zic eu, destul de clar mai sus.

Klawz Nota: 8