THE MAGPIE SALUTE - High Water I

Oricât am vorbi și am scrie despre The Black Crowes tot n-ar fi destul. Formația fraților Robinson nu a fost desigur ceva nemaivăzut și nemaiauzit, dimpotrivă, dar ea a reușit în anii nouăzeci să readucă rockul șaptezecist la vechea lui strălucire. The Black Crowes nu a fost însă o trupă retro rock, căci pe vremea aceea firul tradiției nu fusese încă rupt. Frații Robinson au moștenit un sound, nu au trebuit să-l recreeze. Robinsonii nu prea s-au lăsat deranjați de faptul că America și MTV-ul erau dominate de glam metal, că un om normal n-ar fi dat șanse de succes unui Lynyrd Skynyrd de anii nouăzeci. Rezultatul iresponsabilității lor a fost că au ajuns superstaruri – și asta în practic doi ani, câți au trecut între Twice As Hard și Remedy. Și aparent fără nici un efort, așa, la modul nonșalant.

Nu prea știu de ce s-au certat Chris și Rich (nu e probabil greu de aflat), dar de vreo zece ani cei doi umblă pe căi diferite. Chris, care s-a transformat după plecarea din Black Crowes în avatarul spiritului Grateful Dead, a înregistrat cu formația care-i poartă numele (Chris Robinson Brotherhood) un număr impresionant de albume live și de studio (nouă în opt ani, dacă am numărat bine.) Rich s-a dovedit a fi ceva mai puțin prolific și materialele lui solo nici nu se ridică la nivelul celor ale fratelui său. Nici High Water I n-o face, dar e un pas în direcția bună. (Rich nu e pesemne făcut pentru o carieră solo.)

E cu toate acestea posibil ca unora – unor fani Black Crowes, mai ales – The Magpie Salute să le placă mai mult decât Chris Robinson Brotherhood. The Magpie Salute e mai rock, cum ar veni. Southern rock. Cu influențe psihedelice. Cu ecouri din Beatles și Pink Floyd. Muzică hippie, adică. Nici măcar nu trebuie să asculți LP-ul ca să-ți dai seama de asta. E suficient să citești titlurile pieselor. Ele poartă nume ca Mary the Gypsy, Sister Moon, Hand in Hand etc. În treacăt fie zis, astea sunt și cele mai bune de pe album. (Plus ultimele două, Can You See și Open Up.) Influența Pink Floyd nu e bineînțeles masivă, dar e prezentă totuși. Pentru LP-ul eponim de debut din 2017, The Magpie Salute a înregistrat de altfel o preluare după Fearless. O preluare, fără îndoială, excelentă. Apropo, The Magpie Salute a fost un disc live. Ce poate fi mai șaptezecist decât asta?

Și da, pe alocuri, The Magpie Salute sună ca The Black Crowes. Ar fi fost ciudat să fie altfel. Dar John Hogg nu e Chris Robinson – chiar dacă uneori, destul de rar, amintește de el – și, cum spuneam, în calitate de compozitor, nici Rich Robinson nu e Chris Robinson. High Water I e totuși un album bun, cu un coeficient ridicat de autenticitate.
 

Gabriel Szünder Nota: 8