DOKKEN - Lightning Strikes Again

Vai de capul meu, ce tristete e pe acest album. E jale mare. Daca n-as fi pierdut timpul cu el sa-l ascult de vreo 10-15 ori, nici nu-l mai aminteam, dar zic, barem sa imi scot si eu pirleala ca mi-am stresat urechile atita vreme. Am tot insistat in speranta ca poate creste si se deschide, ca e imposibil ca o trupa mare, sau ma rog, care a fost mare, sa ajunga atit de varza. Dar m-am inselat la greu si amarnic, fin'ca n-am gasit mare lucru.

Dokken au fost foarte tari in mijlocul anilor 80, la loc de cinste printre purtatorii de colanti in maieu incaltati cu bascheti albi, dar un pic altfel, preferau un hard mai heavy cu dese escapade solistice ale prodigiosului chitarist George Lynch. Au apucat sa vinda vreo 10 milioane de discuri pina a venit Curt Cobain cu grunge-u lui si i-a maturat de pe scena si cam asta le-a fost. Lynch a taiat-o, ca sa-si vada de cariera solo, dar nici Reb Beach (ex-Winger), nici John Norum (Europe) nu i-au putut egala performantele. Ce sa mai zic de actualul chitarist, fost avocat, Jon Levin. Nu mai zic nimic.

Lightning Strikes Again imprumuta titlul unei piese de succes din 1985 si promitea in prezentarile de presa o intoarcere la stilul si nivelul acelor vremuri. Prea multe similitudini sunt cu circumstantele ultimului White Lion ca sa nu fi abordat discul cu reticenta. Prima piesa adoarme banuielile, e ok, pentru ca ma asteptam la mai rau, are un ritm mediu dar totusi antrenant, o melodie decenta si dezvaluie o productie bunicica. Dar Give Me a Reason e una dintre cele mai slabe piese pe care le-am auzit si urmatoarele stau primejdios de aproape. Un rock lesinat, cu o voce far vlaga si niste riffuri+ solouri desperant de banale, fara chef, fara refrene, fara nimic. Deci, realmente, nasoala situatie. Abia ultima piesa are un riff cit de cit ok, care apare ca un luceafar in comparatie cu obscuritatea de dinainte-i. Daca ma straduiesc putin, remarc si balada How I Miss Your Smile, care zici ca e de Bon Jovi, dar nu e chiar rea si mai e inca o balada, care e Scorpions de la un cap la altul, incepe focalizata pe When the Smoke Is Going down si pe urma se dezvolta generic dupa reteta Scorpions fara sa mai semene cu o piesa anume, dar sa juri ca e Klaus Meine cu Rudolf Schenker la aparat si alta nu. Si ar mai fi The Point of No Return, care iese in evidenta pentru ca e mai saltareata. Restul pieselor sunt vai de mama lor, cu greu pot sa imi inchipui ca cineva ar vrea sa le asculte de doua ori, si asta pentru ca am o imaginatie bogata. Deci gata si cu astia, eu zic sa le punem cruce.

(+) inca ma mai gindesc, va zic daca imi vine ceva in minte
(-) nici nu stiu cu ce sa incep

Klawz Nota: 6