UNLEASHED - Midvinterblot

Klawz Nota: 9

K: Nevrind sa las aceasta recenzie pe mina vreunui coleg insuficient de motivat, nu am lasat-o. Nu e vorba ca nu as fi avut incredere in Cynyc, care a cerut-o. Este un tip cool si in plus are o alura de viking veritabil, mare, blond si barbos, care culca la pamint sapte cani de bere si sapte tavi cu mincare dintr-o singura lovitura. Dar cind mi-a zis „ma bag la un Trivium sau Unleashed sau Draconian”, mi-am dat seama cu cita detasare si pina la urma, chiar rece indiferenta priveste el acest disc, neavind, prin urmare, pasiunea necesara pentru a-l prezenta just. Deci, de fapt, nu am avut incredere in el. Pe de alta parte, eu avind insufletirea si elanul, nu prea am imaginea de ansamblu, cariera mea de „warrior” de-al lui Johnny and the boys incepind abia cu al saselea disc al lor, Hell’s Unleashed (2002). Sentimentul de nesiguranta mi-a fost alimentat si de unii colegi care, adunati pe la colturi, au comentat entuziasmul meu prin cuvinte de genul „ia uite-l si pe asta, acuma a descoperit deathul, cind e prea tirziu”; cuvinte la a caror semnificatie nu doresc sa reflectez prea mult, spre binele tuturor.

S: Aici ar trebui sa intervin eu, fara insa a va lasa impresia ca ma bag in discutie ca un neavenit. Am sa incep prin a-i spune amicului si colegului Klawz ca in viata e mai bine mai tarziu decat niciodata si ca treaba asta cu parerile (ne)avizate in anumite materii e de cele mai multe un bullshit. Oricum, albumele Unleashed nu prin mari veleitati tehnice si ambiguitati exceleaza, asa ca o experienta de 3 discuri e mega enough pentru a formula o parere pertinenta. In concluzie, fii sincer!

K: Cind ai o asemenea sustinere, cuvintele incep sa curga cu usurinta si sa se inghesuie pe virful limbii incit nu stiu caruia sa-i dau drumul mai intii. Incepind cu inceputul, Midvinterblot da buzna peste ascultator imediat ce i-ai dat play, intr-o avalansa sacadata de riffuri vijelioase, tobe accelerate, deasupra cu urletele guturale binecunoscute ale lui Johnny. De obicei nu ma omor dupa faze de-astea in superviteza si supergalagie cind parca se pravalaesc peretii peste mine, dar imi face tare bine sa le aud din cind in cind. Blood of Lies ii zice acestei furtuni grozave care dezlantuiefortele death metalului  neimblinzite si banuiesc ca banuiti despre ce singe si ce minciuni este vorba: fugaritul crestinilor a ramas in continuare ocupatiunea mintala preferata a flacailor.

This is our World Now mai aseaza putin situatia pe ritmuri un pic mai balansate dar totusi teribil de furioase, de un dinamism molipsitor. Dar nimic nu se compara cu rifful din We Must Join With Him, care m-a vrajit din primul moment, e pur si simplu genial. Unde mai pui ca se discuta despre Sauron si colegii lui din Lord of the Rings, un subiect la care mereu voi fi sensibil, ca Ahile la calcii si Tristan in omoplat. Dar, ma rog, nu e vorba de asta, e vorba ca nu imi dau seama de unde reusesc astia sa vina cu toate riffurile astea spumeginde de furie, sa ti le trinteasca in fata si sa plece imediat, incit, vorba englezului, nici nu stii ce te-a lovit. Si dupa ce ca lovesc ca un tren intercity, mai sunt si extrem de catchy, incit iti este imposibil sa nu incepi sa te agiti in ritmul lor.

Ma rog, asta am observat-o mai demult la Unleashed, sa zic de ceva nou. Nu prea multe chestii noi, formula cistigatoare nu se schimba, mai ales cind e atit de cistigatoare. Adica, sa fie clar, ma enerveaza trupele care se repeta obositor, dar Unleashed se repeta cu stil, stiu sa iti spuna tot faza aia de alaltaieri pe care ti-au repetat-o si ieri parca mai convingator si mai credibil de fiecare data, incit pur si simplu nu e vina ta ca ii crezi iar. E atita convingere in discursul lor, incit de piatra tre sa fii ca sa rezisti instinctului de a topai. Si nu e lucru usor sa pui pe masa 15 piese tari, scurte si la obiect, fara umpluturi, fara lalaieli. Altii ar fi scos doua albume din teancul asta de riffuri. Dar nu Johnny and the boys, man.

Ziceam de chestii noi. Aud una mare si lata, care pe mine ma bucura: solourile au mai mult timp de emisie, sunt mai elaborate si mai melodioase. Pica foarte bine si la fix pe toate piesele, chiar daca unele zici ca-s de heavy-metal. Johnny e de parere ca asta e o afirmatie deplasata cu heavy-metalul, dar eu mi-o mentin.

S: Impresia pe care mi-o lasa mie Unleashed cu fiecare nou album este ca au inceput sa acorde ceva mai multa atentie detaliilo, ba chiar sa incerce sa fie subtili pe alocuri. Adica un pic de melodie colo, un solo colo, mai un break colo, dar nu prea mult, ca ce e mult strica. Oricum, Unleashed e un exemplu de trupa pragmatica, adica folosesc fix cate resurse e necesar pentru a obtine maximum de impact. Si sa-mi bag piciorul daca nu le reuseste. Parca l-as auzi pe Johnny spunandu-le colegilor: Aici baga doar 60% din rifful asta, ca sa ne ramana de-o piesa si pe urmatorul disc, ca warriorii asteapta.

Aveam mai demult o discutie cu cineva si ne intrebam ce calitati trebuie sa posede un album ca sa fie unul bun. Concluzia (adevarata sau nu, nici nu conteaza, pe noi ne-a satisfacut) a fost ca trebuie sa iasa la momentul oportun si vibratia lui subtila sa se muleze (nu va ganditi la tampenii) cat mai bine pe starea de spirit a ascultatorului. Si doi, dar la fel de important, sa iti ramana in minte mult timp dupa auditie si sa te trezesti uneori dimineata ca fraierul si sa ai in minte un ecou al vreunei piese, ca si cum ai fi ascultat-o inconstient in timp ce dormeai. La Unleashed mi s-a intamplat de multe ori in trecut si remarc cu placere ca a inceput sa mi se intample tot mai des si in zilele noastre, la Sworn Allegiance mai mult decat la Hell’s Unleashed si la Midvinterblot parca mai mult decat la Sworn Allegiance. Ceea ce inseamna ca imi place. Iar daca mie imi place, inseamna ca albumul e bun. Cum despre riffuri, solouri si detalii tehnice v-a povestit antevorbitorul meu, mie nu imi ramane decat sa va urez un calduros pa.

Sake Nota: 9.5