DREAM THEATER - Octavarium

Inainte sa incep sa scriu recenzia asta m-am tot intrebat cam care ar fi chestia cea mai reprezentativa pentru cei cinci americani. Nu mi-a luat prea mult pana am realizat: in mod absolut clar, nu e deloc usor sa fii Dream Theater.

De ce? Pai este o trupa care a scos o serie de albume inegalabile chiar de catre ea insasi, are o caruta de fani pe care i-a obligat, prin calitatea compozitiilor, sa poata sa inteleaga mai mult, sa devina dependenti si, automat, sa astepte tot mai mult de la muzica preferatilor lor.

Personal am resimtit pericolul la care s-au expus Portnoy si compania chiar din anul 1999, cand formatia a avut, prin magnificul Scenes from a Memory, un varf de cariera si un album perfect.

Daca Six Degrees of Inner Turbulence a fost un album mai mult decat reusit, prezentandu-ne un Dream Theater ceva mai direct pe alocuri si extrem de simfonic uneori, Train of Thought (2003) m-a bagat complet in ceata. Nu sonoritati de tip Metallica, riffuri taioase, baterie sparta , elemente moderne si extrem de putina melodie e ce asteptam eu de la trupa asta.

Cum faptul ca anul 2005 va fi pentru mine anul adevarului si al concluziilor tinde sa devina leitmotivul recenziilor mele din ultima vreme, Dream Theater nu face exceptie. Recunosc ca am asteptat Octavarium cu inima stransa, mai ales ca titlul si mai apoi si coperta nu imi ofereau nici un fel de indiciu referitor la cum va suna.

Mi-am inchipuit totusi ca va fi undeva la antipozi fata de precedentul si consider ca nu m-am inselat prea tare. Incepand cu booklet-ul, apoi cu CD-ul propriu zis si terminand cu muzica, treaba cam asa sta. Nu e vorba neaparat de un album baladist, ci de unul pe care gasim ceva mai multe parti catchy, lejere, hipermelodioase si cu tempo mult mai asezat decat pe Train of Thought. Nu lipsesc deloc portiunile mai heavy, cu chitari nervoase si baterie mai agresiva si, slava domnului, nici momentele de virtuozitate care te lasa cu gura cascata.

Ma bucur ca il aud pe LaBrie cantand din tot sufletul, pe partituri care i se potrivesc 100%, ca Rudess e din nou la loc de cinste si face show, cum ar spune microbistii, si ca influentele de nu-metal au fost complet sublimate. Eh, le-au luat locul cele ale unor U2 (piesa 4 e de acolo, chiar ma intreb ce ar zice The Edge la auditia ei) sau Muse (la piesa 8, cea de titlu), dar nu e foarte deranjant.

Totul a fost condimentat dupa gustul americanilor cu un sunet provenit din amestecul a doua parti de Falling Into Infinity si o parte de Six Degrees of Inner Turbulence (2002). Productia nu a fost nicicand o problema la Dream Theater, asa ca aici e imposibil de gasit nod in papura.

Problema mea majora ar fi ca se simte o oarecare ezitare, o timiditate la nivel muzical. De parca Portnoy si colegii sai ar avea mai multe de spus dar nu stiu cum sa o faca. Ceva s-a rupt in relatia cu trupa, cel putin in cazul meu. Eu nu as fi la fel de transant ca Klawz, care spune ca Dream Theater s-au dus, ci consider ca undeva, pe fluxul informational, s-au depus scame sau niscaiva aluviuni. Aluviunile din booklet-ul lui Train of Thought, evident.

In final concluzia e clara: Nu stiu ce sa zic! Zau daca stiu! Imi e teama si sa ii dau nota! INCA ii mai astept pe Dream Theater pe care ii stiam. Am reascultat Awake si Scenes from a Memory si am simtit ca le datorez asta .

Sake Nota: 8.5