WARREL DANE - Praises to the War Machine

De ce cinta oamenii? V-ati pus problema? Eu m-am mai invirtit pe linga ea, dar abia acum mi-am pus-o serios. Deci, de ce se cinta? Motivul primar, nu alea de conjunctura: ca e cool, ca ies bani, ca e energizant, ca sexualizezi suplimentar, ca tata era acordeonist, etc. Eu cred ca omul cinta cind are sufletul prea plin. Si trebuie sa dea ceva din el afara, nu mai poate tine totul in el, dar cuvintele, cum se zice, palesc. Sunt chestii pe care nu le poate spune doar in cuvinte. Asa ca vine, se aseaza linga tine, pune un colt de suflet pe masa si nu mai zice nimic altceva, doar intinde mina, jenat, dar cu speranta pe chip: o sa ma intelegi sau o sa ma iei la misto?

Citi sunt din astia? Citi mai sunt azi, pe scena metal? De fapt, in momentul asta nici nu ma intereseaza cu adevarat raspunsul, pentru ca il am pe unul si imi ajunge cu virf si indesat. Cum stii cind il gasesti? Sa zicem ca esti intr-unul dintre cele mai prozaice contexte: vii acasa cu masina de la serviciu, asculti muzica. Stai la semafor, si deodata simti niste chestii pe care uitasei ca stii sa le simti: ochii ti se umezesc, simti niste intepaturi in nari, un nod in git si respiratia se acceleraza. Trasaturile fetei ti se crispeaza si nu le mai poti controla si iti vine sa te asezi cu capul pe volan si sa ramii acolo, da-le dracului de masini si semafoare si strazi cu poduri si Dimbovite pe sub ele si da-l dracului de oras cu totul. Iti vine sa iesi din toate si sa ramii doar tu cu muzica omului aluia in locul in care te duce, nimic nu mai conteaza. De cind n-am mai patit asa ceva? Nici nu mai stiu, de multi ani de zile. Si va garantez ca-s rezonabil de superficial si vesel in majoritatea timpului. Si ma feresc de ridicol si de patetism ca de dracu. Dar o piesa ca This Old Man te face din om, neom. Te ia pe neasteptate si te duce acolo, in mijlocul singuratatii si al tristetii impovaratoare si nu iti mai da drumul pina la sfirsit.
Ca sa reusesti o amenea isprava, trebuie sa stii muzica, sigur. Trebuie sa ai un dar, sa iti vina in minte o insiruire potrivita de note care sa faca una cu insiruirea potrivita de cuvinte. Dar mai ales, trebuie sa iti porti sufletul pe buze, in voce, cind soptesti, cind tipi sau cind plingi. Si atunci, unul ca mine o sa primeasca mesajul. O sa simta si dorinta incapatinata, de copil, care stie ca e imposibila, dar asta o face si mai incrincenata: If I could play god, If I could play god, If I could play god... (Brother). Si apasarea strivitoare, neintrerupta si indiferenta a unui august de la sfirsitul lumii: In August we laid her down, in August we gave her to the ground (August).

Ma rog, sa revin cu picioarele pe pamint, ca sa nu va mai uitati asa ciudat la mine. Sensibilitatea si emotia nu si-ar fi gasit drumul singure daca interpretarea nu le-ar fi ajutat. In primul rind vocea, expresiva si tulburatoare, asa cum o stiam, dar si cu ceva incursiuni neobisnuite in registrul grav. Instrumentistii se descurca si ei de minune cu totii, chiar nu am ce comenta. Era important sa se transmita mesajul, si mesajul se transmite, prin efortul tuturor.
Piesele sunt atit de lungi cit trebuie: vine fiecare, iti spune ce are de spus si pleaca, urmatoarea. Unele-s mai comune de felul lor, dar in context sunt binevenite. Daca plingeam o ora-ntreaga ma durea capul, asa ca momentele de relaxare sunt binevenite.
Stilul e greu de prins sub o singura eticheta; e un metal melodic, mereu melodic, cu ceva thrash, ceva goth, ceva riffuri moderne de genul jumpthefuckup. Starile sunt bine alternate, una mai saltareata, alta mai lenta, una mai adinca, alta mai usurica.
Si tot ca de obicei, coverurile (Lucretia My Reflection, Patterns) nici nu zici ca sunt coveruri, atit de bine stau intre celelalte piese si desi nu am nici o treaba cu artistii autori ai originalelor, imi plac de nu se poate.
Apropierile de Nevermore (Equilibrium, The Day the Rats Went to War, Patterns) sunt nederanjante, oricum, cind il auzi pe Warrel Dane te gindesti automat la Nevermore, orice ar cinta. Numai ca ultimul Nevermore nu are atita pasiune pe el nici in vis, probabil de-aia suntem atit de (pina acum) inexplicabil de reci unul cu altul.

Dar oricit as da din gura, adica de fapt, din taste, incercind sa argumentez la rece, de ce e un album extraordinar, ce era important am spus deja la inceput. E muzica din suflet si cu asta gata. Aud atit de rar asa ceva, incit nimic nu mai conteaza.

Klawz Nota: 10

Am incercat urmatorul experiment: se iau cateva albume (mai bine pui pe un prieten, ca sa fie completa surpriza), se inghesuie pe un mp3-player care nu arata titlul si se asteapta sa sara ceva in ureche. A sarit, si inca bine.

Prima data vocea pe care e greu sa n-o recunosti, apoi riff-urile grele, apoi atmosfera generala, lucru datorat in mare masura lui Peter Wichers (ex-Soilwork). Da, este un album (de debut, daca se poate spune asa) Warrel Dane. Nu, nu este un album Nevermore, cel putin in cea mai mare parte nu. Eu am identificat doua piese clar in directia trupei amintite, le spun de pe acum: Messenger si Brother – foarte faine, in special a doua, dar poate ca o distantare mai mare de trupa de baza ar fi fost recomandata. When We Pray este prima, este inspirata, rupe si captiveaza, m-a cucerit pe loc – ruperi de ritm, versuri, riff-uri; nu cred sa fi fost alta mai nimerita de pe album pentru incepere. Obey este dark, Lucretia My Reflection este un cover reusit (dar si datorita faptului ca originalul este o piesa foarte buna), iar Let You Down este melancolica si cam cum ar trebui sa sune o balada metal – sa-ti atinga sufletul, dar fara lacrimogene. August revine la heavy, dar nu-mi spune foarte multe, Your Chosen Misery este aproape acustica, iar The Day The Rats Went To War are furie, dinamism, agresivitate si cred ca este varful de atac al albumului, asta pe langa faptul ca, in afara de voce (d’oh!), nu aminteste cu nimic de Nevermore. Al doilea cover este Patterns, mult diferita de original sau, asa cum zice Dane, “yet another reason for Paul Simon to hate metal”. Pe final, Equilibrium este preferata mea, o bijuterie intunecata si progresiva, o demonstratie in plus ca Dane este un personaj aparte al scenei metal actuale si ca face o figura frumoasa si in afara Nevermore, Sanctuary sau Serpent’s Knight. Pe langa compozitiile in sine, ceea ce m-a atras la album si i-a crescut considerabil nota este pasiunea cu care canta Dane, sufletul, trairea si gama de sentimente variate, unele in contrast: durere, melancolie, speranta, furie, dragoste, ura. Altfel, desi un produs foarte inspirat, nu este ceva care sa revolutioneze scena rock.

(+) modul de realizare a pieselor, chitara, vocea si versurile, dinamismul si diversitatea.
(-) doua cover-uri mi se par cam mult (nefiind bonus), productia nu este stralucita, plus nedeslipirea totala de calapodul Nevermore.

Mad Nota: 9