THE STOOGES - Ready to Die

Contextul in care apare Ready to Die nu este unul prea fericit. Iggy Pop pare ca s-a reprofilat pe sansonete - nu a mai scos de fix 10 ani un album rock - iar incercarea sa de a reactiva The Stooges s-a soldat cu un esec numit The Weirdness (2007) si cu moartea chitaristului Ron Asheton, co-fondatorul trupei si prieten de-o viata.

In conditiile astea, Iggy a facut exact ceea ce a mai facut acum 40 de ani, adica l-a chemat alaturi pe chitaristul James Williamson, cu care a scos, in 1973, albumul Raw Power. Cateva cuvinte despre acest disc: compus la Londra, sub tutela lui David Bowie, Raw Power este un manifest de o forta viscerala dar, totodata, de o simplitate dezarmanta, ivit poate, prea devreme, pentru timpul sau; este la fel de important pentru muzica rock precum sunt, de exemplu, Dark Side of the Moon sau Houses of the Holy, aparute in acelasi an. Spun asta pentru ca Raw Power a inspirat atat revolutia punk de la sfarsitul deceniului opt cat si generatia grunge a anilor `80-`90 (vezi Green River sau Mudhoney).
Pare, deci, o nebunie sa incerci sa vii, dupa 40 de ani, cu o continuare a acestui album, in conditiile in care media de varsta a trupei e undeva pe la 63 de ani si chitaristul s-a retras demult din muzica, iesind deja la pensie ca inginer electronist.
Si totusi...

Ready to Die este un album Stooges autentic, dovada ca oamenii astia sunt „for real”! Noile piese ti se par indata familiare pentru ca au in ele aceleasi ingrediente, sunt compuse si interpretate de aceiasi oameni, care reusesc sa sune la fel de intens si agresiv ca pe vremuri! Versurile absurde provocatoare („If I had a fucking gun / I could shoot at everyone / Freaking out in the USA”), ritmurile simpliste, dar puternice, riff-urile cu scrasnete metalice si chiar saxofonul sunt toate pe noul album! Eroul principal pare a fi James Williamson, ale carui solo-uri ridica fiecare piesa – chitarist despre care Johnny Marr de la The Smiths spune ca suna mai putin pretentios decat Jimmy Page si mai ordonat decat Keith Richards, adica exact cum ar suna Darth Vader daca ar fi intr-o trupa: demonic si intelectual!

Mai toate bucatile de pe Ready to Die, chiar daca nu se ridica la nivelul celor de pe Raw Power (1973), pot sta foarte bine langa piesele compuse in perioada Kill City (alta colaborare Pop/Williamson din 1975) - Lust for Life (1977), ba chiar sunt avantajate de sunetul mult mai bun. Cel putin secventa de inceput Burn / Sex and Money, dar si Job, Gun si DD’s merita sa devina bucati clasice Stooges.  

Doar Unfriendly World si The Departed fac nota discordanta, dar nu pentru ca ar fi mai lente, ci pentru ca se afla cam departe de Ann, I’m Sick of You, Johanna, ca sa nu mai amintesc de oda LSD We Will Fall; ele suna, mai degaraba, a materiale Iggy solo, ceea ce, in mod obisnuit, nici nu ar fi un lucru rau.

Ready to Die nu iti lasa, nici pe departe, senzatia ca asculti o fanfara de bosorogi, ci o trupa de rock gata sa se ia cu tine de gat la urmatorul concert.

Gedi Nota: 8.5