DREYELANDS - Stages

Am în general o oarecare reticență față de albumele conceptuale, deși s-ar putea foarte bine ca ele să reprezinte garanția supraviețuirii formatului LP. E interesant în acest context că Dreyelands a decis să-și publice acest al doilea album doar în variantă digitală și pe vinil. Stages nu există așadar pe CD. Oricum, caracterul conceptual al LP-ului e atât de puternic, încât nici măcar în format imaterial Stages nu se desface într-o colecție de cântece liber-plutitoare. Stadiile din titlu sunt de altfel cele cinci ale doliului, teoretizate în anii șaizeci de doamna psihiatru Elisabeth Kübler-Ross. Ele ar trebui să sune cunoscut nu doar celor inițiați în psihologie, ci și fanilor lui Bob Fosse (în caz că mai există așa ceva.) Dacă ai văzut măcar o dată All That Jazz, e greu să ți le scoți din cap.

 

Stages e nu doar superconceptual, e și surprinzător de scurt. Cel puțin pentru un album de rock / metal progresiv. Treișcinci de minute și douăzeci și cinci de secunde. Pentru atâta Mike Portnoy nici nu s-ar ridica din pat. Luat așa, Stages pare a fi mai degrabă un EP. Dar nu asta e important, ci faptul că Stages e un LP (cu lungimea unui EP) lucrat până la ultimele detalii. Nu mă refer doar la partea componistică, ci la tot ce ține de disc, sound, texte, design. Chitaristul Horváth András Ádám explica de exemplu într-un interviu că a fost foarte important pentru ei ca albumul să sune natural și organic, să evite să soundul ușor artificial ce caracterizează unele LP-uri prog-metal. Rezultatul dovedește har Domnului că în ziua de azi calitatea nu mai este determinată geografic.

 

În pofida jumătății sale de oră, Stages e mai bogat decât precedentul Rooms of Revelation. Așa ar și trebui să fie un al doilea album. Cum zice textul promoțional Stages is featuring a Symphonic String Orchestra and a 16-piece choir. Ele se integrează însă elegant în muzica Dreyelands, trupa maghiară situându-se la ani-lumină de ceea ce înțelegem de obicei prin metal simfonic. Cele câteva asperități care mai existau pe Rooms Of Revelation au fost șlefuite și ele, dar diferența dintre cele două LP-uri e oricum doar una de nuanță. Adevărul e că și Rooms of Revelation a fost deja aproape perfect. E incredibil și după opt ani că acela nu era decât un album de debut. Dreyelands s-a prezentat acolo ca o formație matură, cu un stil și cu o concepție perfect formate. Nu e așadar de mirare că trupa și le-a păstrat, că se mișcă în continuare pe aceeași linie muzicală – una ce trece între Redemption și Periphery. 

 

Horváth András Ádám mai povestea în interviul amintit – cu o oarecare resemnare, dar fără amărăciune – că LP-ul de debut nu le-a adus nu-știu-ce faimă. S-ar putea ca acum situația să se schimbe. De exemplu datorită faptului că vocalistul Nikola Mijic cântă de o vreme și în / cu Eden's Curse. Dar s-ar putea să nu. S-ar putea ca Dreyelands să rămână în istorie – în afara istoriei, mai precis – ca încă o dovadă a tristului adevăr că doar pe bază de talent nu ajungi neapărat departe. Ar fi păcat.

 

Gabriel Szünder Nota: 9