ZEAL & ARDOR - Stranger Fruit

E dificil de spus ce album merită cu adevărat nota 10 – se cuvin luați în considerare o serie de factori obiectivi și subiectivi (mai precis: o serie de factori obiectivi colorați subiectiv) – dar Stranger Fruit o merită cu siguranță. Obiectiv vorbind, Manuel Gagneux pare să fie un geniu. Altfel e greu să-ți explici cum a reușit Manuel să construiască un proiect muzical atât de consistent pornind de la o idee aleatorie, de la o sugestie prostească venită de la un străin pe 4Chan. Cum nu toată lumea cunoaște probabil povestea, voi da aici un citat mai lung dintr-un interviu cu Gagneux apărut în urmă cu câțiva ani pe Noisey (pe care nu-l voi traduce ca nu cumva să creadă cineva că  i-am pus eu lui Manuel cuvântul acela abominabil în gură):
„You know 4Chan, that weird website? I have another project called Birdmask and I post anonymously [on the music board] to get feedback because they’re brutally honest and don’t give a shit about you. I used to make these threads where I would ask people for musical genres; one would post “swing”, and the other would post “hardcore gabber techno” and I’d fuse the two and make a song of it in 30 minutes. One day, someone said “nigger music” and another said “black metal.” I didn’t make the song then, but it stuck with me, and I thought it was an interesting idea.”

„Black metal and nigger music”, așadar. Pe hârtie sună groaznic și existau șanse ca în realitate să sune la fel. Zeal & Ardor nu „combină” însă black metalul cu diversele genuri de muzică afro-americană. Dacă ar face-o, nu ar merita mai multă atenție decât Diablo Swing Orchestra, de exemplu. Am putea să aruncăm trupa în cutiuța cu ciudățenii și s-o uităm acolo. Dar Gagneux nu „combină”, cum ziceam, el inventează. În particular o nouă utilizare pentru black metal. Și noi care credeam că black metalul a murit.

Sigur, Zeal & Ardor a scos metalul din black. La fel ca Deafheaven sau Liturgy. Marea realizare a acestor trei formații a fost să să arate că există în black metal ceva ireductibil la formele stilistice tradiționale ale genului. În ce-l privește pe Manuel Gagneux, el folosește black metalul pentru a accede la fondul păgân, magic, voodoo al folclorului negru din care se inspiră. Și nimeni până la el nu a intuit că așa ceva ar fi posibil. Gagneux a reușit așadar să creeze ceva realmente original. Nu e puțin lucru, mai ales într-o lume plină cu inovații și inovatori.

Stranger Fruit sună exact așa cum ar trebui să sune un al-doilea-album. E adică în același timp mai complex și mai organic decât cel de debut (Devil Is Fine, 2016). Și mai lung. Aproape de două ori mai lung. (Devil Is Fine pare a fi mai degrabă un EP, dar trupa insistă să-l numească LP). Baza o reprezintă în continuare cântecele și incantațiile sclavilor negri din America, bluesul și gospelul, dar pe Stranger Fruit  apare pe alocuri (în mod incredibil) și soulul, respectiv (într-un mod mai puțin neașteptat) muzica religioasă occidentală. Iar black metalul trece uneori în death. Destul de rar, dar s-ar putea ca asta să fie una dintre direcțiile în care Manuel va duce pe viitor formația. Stranger Fruit e deci mai progresiv decât Devil Is Fine, sau mai precis ar fi, dacă termenul progresiv ar avea vreun sens în acest context. Cu toate astea, majoritatea compozițiilor de pe Stranger Fruit sunt puternic individualizate. Don't You Dare și You Ain't Coming Back sunt fredonabile, pe Ship On Fire și Servants poți să dai din cap și nu există în general pe album nici o piesă care să nu surprinzătoare într-un fel sau altul.

Prin trimiterea către cântecul făcut celebru de Billie Holiday, titlul LP-ului e bineînțeles ironic (blasfemic, de fapt), dar el funcționează și ca o descriere metaforică a muzicii Zeal & Ardor. Ce ar mai fi de zis? Că Stranger Fruit e albumul anului?
 

Gabriel Szünder Nota: 10