JOHN PETRUCCI - Suspended Animation

Instinsctiv, nu poti sa-l separi pe John Petrucci de Dream Theater. Ca si in cazul unei super trupe cum e Dream Theater, si de la la un super chitarist te astepti intotdeauna sa se autodepaseasca si sa iti ofere albume geniale de fiecare data. Eh, nu-i asa simplu. Si pot spune cu mana pe inima ca daca acest album ar fi apartinut chitaristului oarecare X de la trupa oarecare Y l-as fi considerat o mare relizare si poate ca nu m-as fi mirat sa-l fi vazut apoi pe X chiar pe coperta Metal Hammer.

Din partea unuia care s-a plictisit sa tot fie pe coperta aia, e doar o realizare medie. Ma rog, media lui John nu-i chiar media oricui, tinand cont de vastitatea proiectelor sale muzicale si a discografiei DT. Poate ca nu stiu sa apreciez suficient albumele solo ale unor chitaristi sau poate cer prea mult de la ele. Cert este ca unele piese de pe album vor sta ceva timp in playlist, dar nu toate.

Cele care nu vor sta sunt cele in care John se da in spectacol, mergand pe riff-uri, structuri si mai ales solo-uri pe care parca le-am mai auzit. Sunt piese care nu-mi spun mare lucru, sau ale caror pasaje aduc serios cu unele din diverse melodii DT. Heavy, cu tenta progresiva, odd-time-signatures, solo-uri de minute intregi, viteza si acuratete impecabila, cum sta bine oricarui tehnician de asemenea clasa. Muzicalitatea nu e neglijata nici o secunda, poate chiar i se acorda mai multa grija decat in ultima perioada DT. Si totusi .... nothing special. Nu pentru Petrucci.

Cele doua piese care insa mi-au mers la suflet sunt in ordinea numerelor de pe tricou: "Glasgow Kiss" - o tema scotiana cantata in stilul de pe Liquid Tension Experiment - si "Lost Without You" - o balada pe tema clasica de blues, cu un stop de tenta de Gary Moore, dar cu foarte mult din farmecul lui John in ea. Si poate, cu un pic de sansa, "Damage Control", piesa cea mai spre Dream Theater ca si conceptie, dar meritul e a catorva pasaje, decat a intregii melodii.

OK, now what? Productie impecabila, executie impecabila, muzicalitate, cativa stropi de originalitate. Si totusi nu m-a dat pe spate. Trebuia sa ma dea pe spate, e totusi John Petrucci!!! Dar cine e, pana la urma John Petrucci? E un om care vrea sa faca muzica asa cum stie el si eventual sa arate uneori ca este un chitarist total. Si este, cel putin pentru mine. In plus, pe langa o gramada de piese extraordinare, mie mi-a daruit ca si multor altora un genial "Metropolis" si acel minunat solo de pe "Hollow Years", live at Budokan. Mie aproape ca imi e de ajuns.

Cynyc Nota: 8.5