CANDLEMASS: 25 de ani

‘’25 years of doom! Sounds like an incredible achievement for a band of youngsters from the Suburbs of Stockholm. How to celebrate something like that?’’
Sunt exact cuvintele lui Leif Endling , scrise de chiar mana lui ca o scrisoare pentru fani tiparita pe spatele boxsetului  de 5 CDuri  intitulat Doomology, si  lansat de Candlemass cu ocazia implinirii a 25 de ani de activitate, in cadrul unui concert extraordinar sustinut pe 18 dec. 2010 la sala de concerte Debaser Medis in orasul natal Stockholm.

Boxsetul contine:
Jönköping 5/9 1987 – Prima prestatie live a trupei.
Buckley Tivoli 17/11 1988 – Concert sustinut in timpul turneului Ancient Dream
Demos white album – Demourile ce au precedat albumul de reunire al trupei in al carui turneu de prezentare a fost inclus si Bucurestiul
Demos king of the grey islands 2006
Misc. Demos 1992 - 2008 – Diverse demouri in perioada mentionata, foarte importante ( cel putin pentru mine ) din cauza faptului ca contin lucrarile preliminare ale albumului Chapter IV cu primul lor vocalist , John Langquist, in ciuda faptului ca albumul a fost lansat cu Thomas Vikström la voce, personaj istoric pentru scena metal suedeza si pe care publicul mai tanar cu siguranta l-a remarcat in formula Therion, care anul acesta a ajuns si la Bucuresti.

De ce am inceput prezentarea unui concert prin expunerea unui material discografic, fie el si de colectie? E simplu. Pentru ca am crezut ca e foarte important pentru a prefigura adevarata stire din spatele aceleia ca o trupa cult de doom metal si-a aniversat cei 25 de ani de activitate printr-un concert, si anume aceea ca in cadrul acestuia, trupa urma sa cante integral primul album, Epicus Doomicus Metalicus, in compania vocalului original, John Langquist.

Cand am auzit pentru prima oara vestea, mi-am zis ca n-ar fi rau daca mi-as concentra putin eforturile pentru a ajunge acolo, ca, vorba aia,  daca nu acum, atunci cand? Una peste alta, se pare ca mi-am dorit destul de tare chestia asta din moment ce in noiembrie am primit cadou de ziua mea atat biletul de avion cat si biletul la concert. 

Am fost atat de bucuros incat nici nu mi-a dat prin cap sa vorbesc cu fratele Klawz pentru o acreditare, astfel incat sa pot intra cu un aparat foto, poate si din cauza ca undeva in sinea mea imi era groaza de o participare oficiala, de genul presa sta aici, fotografii acolo, ori eu tin foarte mult la libertatea mea de miscare, ca sa nu mai zic de libertatea de a-mi tine mainile ocupate cu diverse beri in loc de orice altceva. Am avut un aparat micut, dar cand am vazut un afis la intrare care specifica expres ca fotografiatul este interzis fara sa spuna cu ce tip de aparat, am renuntat sa-l mai scot, mai ales ca pe tot parcursul concertului n-am vazut pe nimeni facand poze cu altceva decat cu telefonul. Ceea ce am facut si eu.

Locatia aleasa a fost una de mare clasa, cu tot ce poate prevedea o sala pentru genul asta de concert, cu garderoba foarte bine organizata, stand de merch (destul de sarac, dupa mine: doua modele de tricou, boxsetul si un vinil ), o sala de bar pe post de antreu, nu chiar ca Silver Church dar pe aproape si care continea si budele excelent intretinute, precum si un bar destul de mare in sala propriu-zisa. Din cate am aflat de la prietenii mei suedezi, berea nu era chiar ieftina si eu chiar i-am crezut, desi as fi definit usor diferit un pahar de 400ml care costa in jur de 5 euro. Totusi, dupa ce am aflat ca numita locatie e singura sala de concerte care vinde bere normala, restul nepunand la dispozitia omului decat niste beri de 3,5%, mi-am reconsiderat instant atitudinea. Evident ca in niciuna din incintele enumerate mai sus nu se fuma, dar exista o iesire separata pentru ca oamenii suferinzi, ca mine, sa poata iesi in aer liber sa-si consume viciul. Motiv si ocazie cu care am stabilit un nou record personal la fumat-viteza, avand in vedere ca imi lasasem haina la garderoba, iar bluza mea cu Benediction nu prea facea fata celor -10C, ce sa mai vorbim de vantul de stepa ruseasca.

Bun. Astea sunt conditiile si asta este locul. Totul de la control la intrare pana la servirea de la bar a fost ireprosabil,  iar paza, atat de ostentativa pe la noi, cvasiinexistenta. Spun cvasi pentru ca in stanga mea era un nene, model standard de bodyguard, cu sistem de emisie/receptie montat pe una din urechi, foarte atent in jur – de altfel, cu tricou cu Candlemass si care a cantat vers cu vers tot concertul, iar la sfarsit l-am identificat afara cu un hanorac cu Destroyer 666 pe el, supraveghind atent parasirea incintei alaturi de o seama de colegi cu look similar si cu aceeasi ocupatie momentana.

Concertul a debutat cu doua piese de pe ultimul album, Death Magic Doom, cu un Lowe cantand If  I Ever Die si Hammer of Doom cu mult mai multa pofta decat mi-as fi inchipuit eu ca poate afisa un nene constient ca in momentul respectiv e pe post de deschizator de show. S-a continuat cu monstruozitati clasice ca At the Gallows End, The Samarithan,  Mirror Mirror, dar si cu inca o piesa din ultima perioada, Emperor of the Void, dupa care, prima parte a spectacolului fiind incheiata, s-a tras cortina in vederea reasezarii trupei pentru a doua si ce-a mai importanta parte a lui: Epicus Doomicus Metalicus, cantat integral in concert, alaturi de John Langquist.

Ca o paranteza, nu e pentru prima oara in ultimul timp cand aud piese de pe primul album cantate in componenta originala. Am avut imensa surpriza sa le aflu odata cu achizitionarea DVD-ului dedicat  anterioare aniversari, in 2006, a 20 de ani de la lansarea primului lor material discografic, numitul Epicus Doomicus Metalicus, si al carui succes a stat fara nicio indoiala, la baza programului actualului show. Cum spuneam, stiam oarecum la ce sa ma astept, dat fiind ca desi pe DVD-ul cu pricina presteaza nu mai putin de 4 vocalisti, John Langquist m-a impresionat cel mai tare.

Ei bine, nu stiam nimic! Cand s-a ridicat cortina si pe scena l-am vazut doar pe Mappe agatat de o chitara casica si prestand primele acorduri Solitude, mi s-a facut pielea ca de gaina, si se pare ca nu numai mie, din moment ce la primele versuri, John Langquist, aparut intre timp pe scena, nici nu s-a auzit din cauza publicului care canta binecunoscuta strofa suprapusa pe pasajul acustic. Cand spiritele s-au mai potolit si am putut identifica vocea, ajutata si din mixer sa preia controlul, orice ingrijorare (in caz ca in mod involuntar as fi avut vreuna, nu stiu, nu-mi aduc aminte) s-a spulberat. Nu stiu cu ce s-a ocupat omul asta in tot acest timp, ca n-am auzit nimic despre el, dar are o voce incredibila. Toata lumea era in delir mistic iar in fata mea chiar erau doi tipi, de la care am aflat ulterior ca venisera, unul din Anglia si unul din Germania, care muscau efectiv din pahare.

Si au urmat, pe rand Demons Gate, Crystal Ball, Black Stone Wielder (la asta m-am enervat putin pentru ca au schimbat partea a doua a soloului cu un shredding anost), Under the Oak si s-a ajuns la momentul culminant al serii: A Sorcerer’s Pledge, piesa de capatai a trupei si a doom metalului epic, in general. A fost ceva de vis, cu un Langquist in forma maxima, secondat de o sala intreaga de oameni  in transa si cu vestitul pasaj final intonat la unison, si prelungit minute bune din cauza ca nimeni nu se oprea din cantat. Cu adevarat Magic Doom!

Cum ii sta bine unei despartiri barbatesti, finalul prestatiei n-a fost prelungit inutil cu texte lacrimogene sau cu nesfarsite intoarceri la rampa, ci, dupa un salut scurt si demn s-a trecut la ultima parte a concertului. Probabil ca pentru a-l ajuta pe Lowe sa restabileasca mai usor conexiunea cu publicul, prima piesa a fost Dark Reflection, cantata doar instrumental, desi eu as fi gasit mult mai potrivit Into Unfathomed Tower pentru asta. Nu vreau sa ma lansez in speculatii, dar pe langa scopul evident al miscarii de mai sus, parca sa zic ca intrezaresc si un bobarnac dat mult prea vanitosului, dar in fond, celui mai de valoare vocalist care a trecut prin Candlemass: Messiah Marcolin, a carui absenta am remarcat-o si regretat-o  inclusiv pe DVDul din 2006.

Concertul nu s-a prelungit mult. A urmat Well of Souls si, intr-un final apoteotic, cu un banner imens infatisandu-l pe Dio in ipostaza cea mai cunoscuta a lui, facand semnul clasic, trupa a trecut la executarea unei preluari tribut, si anume Stargazers, dupa mine, atat cea mai reprezentativa piesa Rainbow, cat si una dintre cele mai reusite pe care a cantat-o regretatul disparut vreodata. A fost momentul in care probabil ca am realizat pentru prim oara in decursul serii ca, in afara de Langquist, asist la reprezentatia uneia dintre cele mai bune voci care activeaza si au activat in aria definita stilistic de Black Sabbath si Rainbow, cunoscuta noua sub numele de epic doom metal, si perfectionata de Candlemass: Robert Lowe. Parca era pentru prima oara cand il auzeam in seara aia si intr-o fractiune de secunda mi-am dat seama ca, desi majoritatea pieselor pe care le cantase nu erau ale lui, le-am perceput firesc, fara nici un regret pentru lipsa vocii originale.

Ca pentru a sublinia faptul ca dupa Dio si Stargazers nu mai poate fi vorba despre vreo continuare, trupa a parasit scena si nu s-a intors pentru nici un bis, in ciuda valurilor de aplauze si scandari care au continuat pentru aproape 10 minute.

Ca un final pe care, oricat m-as stradui, n-as putea sa-l ridic la valoarea momentului, am sa zic ca rar mi-a fost dat sa aud atatea limbi intr-un loc cu oameni atat de putini, pentru ca, desi indelung pregatit, evenimentul a fost programat sa fie unul exclusivist, cu nu mai mult de 500 de oameni. Am auzit: engleza,ceha, poloneza, germana, spaniola, greaca, l-am intalnit chiar si pe Miron de la HMM – alt nebun. Nu stiu sa deosebesc limbile nordice intre ele, dar cu siguranta se puteau auzi minim trei si chiar am recunoscut ceva personaje de prin Dismember, Lord Belial si as putea sa jur ca si din Unleashed.

In incheiere, daca tot am ajuns la personaje celebre, am sa-l parafrazez pe Ola Lindgren (Grave) – nu l-am vazut dar se pare ca a participat, cu un citat descoperit prin cotloanele netului, in urma acestui concert: "Holy crap! Saw Candlemass tonight doing the entire "Epicus.." album with the original singer. Creamy pants? Yes, indeed! "