Concert Brendan Perry

Seara de 29 martie ne face o propunere greu de refuzat: intalnire muzicala cu jumatatea masculina a trupei Dead Can Dance, Brendan Perry si cu proiectul sau solo. Sala Palatului pare un loc prea mare pentru cei aproximativ 700 de spectatori care se aduna pana la orele 20:30, dar in privinta acusticii, vitale unui concert, nu cred ca se putea face o alegere mai buna, mai ales ca ceea ce urmeaza se asculta mai degraba sezand contemplativ intr-un scaun, decat in plina agitatie.

Concertul este intr-adevar genial, caci timp de o ora si jumatate suntem transpusi intr-o calatorie fascinanta prin locurile pitoresti ale unei muzici usor ciudate, mereu alta, mereu surprinzatoare. Incepem cu Arcane, aflam cu parere de rau ca The Carnival Is Over, suntem rapiti si dusi departe prin A Passage in Time, suntem mangaiati de Wintersun inainte de a fi predati lui Eros intr-o perfecta Utopia. Pe filonul rock se impletesc experimentul, folclorul, gothic-ul spre dark wave, orientalul, melancolia si bizarul. Nu poti defini un stil clar atunci cand ai de-a face cu o diversitate atat de mare de armonii, aflate in cele mai ingenioase combinatii. Dar poti admira fara rezerve produsul final: o scena care vibreaza sub niste compozitii excelente, carora le dau viata niste artisti excelenti.

In mod ciudat, muzica imi pare introspectiva si extrem de vizuala in acelasi timp, perfecta pentru un soundtrack. In cea mai mare parte a concertului, gandul mi-a plasmuit fara sa vreau posibile scenarii cinematografice, fara ca ele sa aiba legatura cu versurile pieselor - drama a doi indragostiti ce se reintalnesc pe un patinoar, nesfarsita odisee in imensitatea si pustietatea spatiului, incursiunea intr-o casa parasita si bantuita de fantome, oroarea razboiului si multe altele. Nu-i greu sa visezi cand ai de-a face cu Dream Letter, nici sa vezi aievea luminile orasului pe You Never Loved This City.

Brendan Perry schimba uneori chitara electrica cu cea acustica, care invaluie cu sunetul cald si familiar. Basista si chitaristul renunta adesea la instrumentul principal si isi impart a doua clapa, o mica lauta si o tamburina, care aduc in prim plan latura exotica a muzicii, in timp ce duelul de clape astfel obtinut vine ca o provocare a fanteziei, mai ales cand acestea sunt singurele care acompaniaza vocea patrunzatoare a lui Perry. Sunt piese in care tobele ne asalteaza in forta, altele in care stau tacute. Toate acestea au ca rezultat o muzica atat de diversa, incat poate parea eterogena. Ceea ce o leaga este acel ceva magic pe care Perry l-a presarat cand a compus-o si care se lasa ca o panza de paianjen invizibila, dar trainica, peste instrumentele de pe scena.

Un prim bis, inainte de care Brendan Perry isi prezinta echipa, consta in Voyage of Bran si Spirit, indelung aplaudate intr-o explozie de recunostinta a publicului fata de munca si inspiratia artistului. In ciuda expresiei serioase, chiar severe, si a multumirilor succinte, acesta nu ramane indiferent la caldura si aprecierea publicului, iar raspunsul este un al doilea bis, Severance, care pune capat ratacirii visatoare printre firele incalcite, dar nu mai putin incantatoare, ale muzicii semnate Brendan Perry.


Foto: Alex Chelba