Dark Bombastic Evening - editia a doua

Dark Bombastic Evening 2 intrunea toate premisele pentru a fi cel mai interesant eveniment al sfarsitului de an. Organizat fix la un an distanta de prima editie, DBE 2 a fost gandit ca un mini-festival, programat sa se desfasoare pe durata a doua zile. Afisul initial continea nu mai putin de 10 trupe, iar comprimarea recitalurilor intr-o singura seara, asa cum a fost anul trecut, ar fi insemnat un maraton mult prea obositor pentru public.
Din pacate, Sol Invictus si Sunset in the 12th house nu au mai putut concerta, astfel incat fiecare seara a continut patru recitaluri. Gazda evenimentului a fost clublul bucurestean Kulturhaus, un loc potrivit pentru concerte la care se asteapta un public nu foarte numeros.

Seara de 10 decembrie a fost deschisa de proiectul solo al suedezului Johan Levin, Desiderii Marginis. Activand inca din 1993, proiectul este unul dintre cele mai reprezentative exponente ale curentului dark ambient de la casa de discuri Cold Meat Industry. Din pacate, muzica promovata de catre Desiderii nu se potriveste atat de bine unei prezentari live. Nici faptul ca este un act artistic solo nu ajuta prea mult. Johan a stat permanent in fata unui ecran pe care erau proiectate colaje dintr-un film mut, manipuland diversele sintetizatoare. Astfel ca aproximativ o ora, cat a durat recitalul, muzica a functionat mai degraba ca un soundtrack pentru imaginile proiectate,  ritmul si intensitatea osciland in functie de ceea ce se intampla pe ecran. Recunosc ca mi-a fost greu sa patrund in atmosfera acestui recital si cred ca si ceilalalti spectatori au fost descurajati de caracterul static si oarecum criptic al concertului.

Cu totul altfel au stat lucrurile in ceea ce priveste cea de-a doua trupa a serii, Dirty Granny Tales. Provenind din Grecia, grupul a fost infiintat in 2005 de catre vocalistul Mouldbreath si imbina intr-un mod extraordinar si original muzica, teatrul de marionete si dansul tematic.  Costumati in negru, puternic machiati (norvegienii de la Immortal ar putea fi invidiosi), desculti, cei patru muzicieni eleni au avut un impact vizual puternic inca de la aparitia pe scena.
Folosindu-se doar de instrumente acustice, percutie si clape, Dirty Granny Tales ne-au prezentat o muzica imposibil de incadrat stilistic, cu influente culturale diverse, care a trecut de la gothic, la dark si pana la un bizar black metal acustic. De altfel, nu este deloc intamplator ca Dirty Granny Tales a avut contributia sa pe Aealo, ultimul album de studio Rotting Christ.
Fara indoiala ca unul dintre atuurile trupei este vocea lui Mouldbreath, care are un registru extrem de larg, trecand fluid de la pasaje melodioase la screaming black metal. 
Conceptul artistic este in cazul Dirty Granny Tales unul unitar, astfel ca muzica a functionat ca fundal sonor pentru povestile intunecate spuse prin intermediul scenelor de teatru. Foarte expresivi, dinamici, cu un sunet perfect, grecii au smuls de la public reactii entuziaste si au parasit scena in ovatiile spectatorilor. De departe revelatia serii si, de ce nu, a intregului eveniment.

Dupa o serie de aranjamente logistice si pregatiri ale instrumentelor, care s-au intins pe durata a aproximativ 20 de minute, pe scena a urcat una dintre trupele pe care o asteptam cu mare interes. Irfan provine din Bulgaria si este considerat (pe buna dreptate) grupul care poarta mai departe mostenirea culturala lasata de catre Dead Can Dance. Termenul world music ar putea descrie ceea ce canta Irfan, dar orice clasificare este mai degraba inutila pentru ca nu poate rezuma multitudinea de influente si fatete pe care o cuprinde acest act artistic deosebit.
Asa cum am avut ocazia sa ascultam, muzica Irfan este un melanj de elemente globale, sursele de inspiratie fiind diverse: de la muzica traditionala balcanica, orientala, persana, pana la cea africana.  
Irfan filtreaza toate aceste elemente intr-un mod remarcabil pentru a le contopi intr-o muzica incarcata de spiritualitate, cu o aura aproape mistica. Trupa foloseste o serie de instrumente medieval europene, dar si orientale, care confera muzicii senzatia de autentic, de natural. Noua vocalista a grupului s-a descurcat foarte bine, in ciuda emotiilor vizibile, registrul sau vocal purtand amprenta folclorului balcanic.
Irfan au prezentat atat piese de pe cele doua albume de studio, cat si trei compozitii in premiera, care urmeaza sa fie incluse pe un produs discografic viitor.

Datorita faptului ca Irfan au avut nevoie de o perioada mai lunga de timp pentru a-si pregati concertul, ultimul recital al serii a inceput cu putin peste miezul noptii. Simone Hellvis Salvatori, fondatorul trupei Spiritual Front a revenit in Romania, de data aceasta intr-o postura inedita, singur cu chitara sa.  Daca show-ul Spiritual Front de la editia trecuta  a DBE a fost definit de energie si dinamism, acum setul propus de Salvatori a fost mult mai putin spectaculos. Data fiind ora tarzie, faptul ca in sala intrasera deja obisnuitii musterii ai clubului, complet nedumeriti, recitalul lui Salvatori nu a avut tocmai efectul scontat.





 
A doua seara a evenimentului a debutat cu recitalul trupei britanico-suedeze Seventh Harmonic, un ansamblu neo clasic feminin, grup recent reinfiintat la finalul anului trecut, dupa o pauza de 5 ani. In fata unui public vizibil mai numeros decat in seara precedenta (fara a depasi cred 250 de persoane), Seventh Harmonic au avut un recital exclusiv instrumental, solista Ann-Mari Thim (membra si in Arcana) avand, se pare, serioase probleme cu vocea.  Din pacate, reprezentantia trupei a avut de suferit, vocea fiind un element central al muzicii dark simfonice practicate de catre Seventh Harmonic. Totusi, concertul  Seventh Harmonic a functionat ca o introducere potrivita pentru ceea ce avea sa urmeze.





 
Dimensiunea neoclasica a serii a continuat prin mult asteptatul recital al trupei Arcana. Am impresia ca suedezii au beneficiat de cel mai numeros public la Dark Bombastic Evening. S-ar putea explica acest lucru prin faptul ca, dintre grupurile prezente la editia din acest an a evenimentului, Arcana este trupa cu cea mai mare notorietate in randul publicului autohton (asta daca putem vorbi de notorietate in cazul unor trupe putin sau chiar deloc promovate in Romania).
Cel de-al treilea concert Arcana pe meleaguri romanesti s-a dovedit unul special din mai multe puncte de vedere. In primul rand, trupa a cantat intr-o formula extinsa, cei patru componenti de baza (Peter Bjärgö, Ann-Mari Thim, Ia Bjärgö si Mattias Borgh) avandu-I alaturi, ca invitati, pe Johan Levin (Desiderii Marginis), Núria Luis si Sergio Gamez Martinez (Narsilion). Acest lucru a facut ca trupa sa sune organic, viu,  folosirea numeroaselor instrumente contribuind din plin la atmosfera generala a concertului.

Imbracati complet in alb, membrii Arcana si invitatii lor speciali au inceput recitalul cu Chant of the Awakening, compozitie extrasa de pe Cantar de Procella (1997), o compozitie calma si sobra, o invitatie de a pasi alaturi de Arcana intr-o calatorie spirituala. Tonul intregului concert a fost unul melancolic, chiar daca setlistul nu s-a rezumat la perioada romantica a discografiei Arcana. De abia la final am aflat de ce: vizibil emotionat, Peter Bjärgö ne-a anuntat ca este posibil ca acesta sa fi fost ultimul concert Arcana. In ciuda insistentelor publicului care a cerut bis, suedezii si prietenii lor nu au mai revenit pe scena.






Dupa un moment in care pe ecran s-a difuzat mesajul lui Tony Wakeford de la Sol Invictus prin care acesta isi exprima regretul ca nu a mai putut veni in Romania, data fiind starea sa de sanatate precara, scena a fost pregatita pentru ceea ce avea sa fie al doilea moment de varf al serii - recitalul Ataraxia.

Ataraxia se descriu pe ei insisi drept un grup de artisti italieni, care creaza muzica, poezie, teatru si care si-au dedicat intreaga existenta artei, in toate aceste forme ale sale. Aflata pentru a doua oara in Romania, trupa condusa de carismatica Francesca Nicoli a pregatit pentru Bucuresti un concert aparte, complex, construit din doua parti distincte, atat muzical, cat si vizual..
Primul act a fost dedicat acelei laturi Ataraxia care promoveaza muzica "ethereal folk", o mixtura de influente de inspiratie celtica si mediteraneana, un melanj de elemente romantice si pasaje de inspiratie clasica. Peste acest fundal sonor se suprapune vocea fantastica a Francescei (poate unii dintre voi o stiti si din colaboararea cu Monumentum pe piesa Fade to Grey), care a avut in seara zilei de 11 decembrie o prestatie electrizanta.
Publicul (desi mai putin numeros ca la Arcana) a fost rapid captivat de muzica italienilor si i-a sustinut pe acestia cu aplauze frenetice in pauzele dintre piese.






A doua parte a recitalului Ataraxia a fost de fapt punerea in scena a albumului Paris Spleen, care descrie lumea intunecata a cabaretelor macabre din capitala franceza de la inceputul secolului XX.  Cu o costumatie complet diferita, specifica perioadei evocate, Ataraxia au prezentat aproape in intregime piesele de pe Paris Spleen, ajutati vizual de un personaj deghizat intr-un clown sinistru. Francesca a intrat in rolul lui Madame Bistouri (sau Lady Scalpel) si nu si-a schimbat doar infatisarea ci si registrul vocal, uimind din nou spectatorii cu vocea sa impresionanta (mi-a adus aminte deseori de Diamanda Galas).  Incepand cu Où vont les chiens ?, trecand prin Mon Cher Toutou… si Tango des-astres, Ataraxia a reusit sa deschida prin show-ul sau o poarta catre  bizarul, grotescul, dar fara indoiala, fascinantul univers al "artistilor neprivilegiati din Montmartre", asa cum ii numea Baudelaire, poet de la care Ataraxia a preluat o parte din versuri.
Concertul s-a incheiat cu o preluare a piesei Alabama Song, care va fi inclusa pe un album viitor, ce se doreste a fi continuarea discografica a lui Paris Spleen. Purtand pe cap masti de animale, membrii Ataraxia au parasit scena si nu s-au lasat induplecati de ovatiile publicului pentru un bis. Era deja tarziu si mai urma inca un concert.






In mod normal ar fi trebuit sa cante Naevus, dar trupa britanica s-a desfiintat asa ca am avut parte doar de Lloyd James, vocalistul si compozitorul principal al trupei, care, ca si Salvatori cu o seara inainte, a prezentat un set de piese acustice, pe de o parte variante ale compozitiilor Naevus, dar si piese care vor figura pe viitorul album solo al lui James.  Dupa spectaculosul recital Ataraxia mi-a fost insa imposibil sa mai rezonez la muzica pe care ne-a propus-o englezul.






Ca si editia inaugurala, Dark Bombastic Evening 2 a fost un eveniment deosebit, fara niciun fel de  probleme de natura organizatorica. Singurul inconvenient a fost absenta unui public mai numeros, dar tinand cont de stilurile muzicale de nisa, precum si de promovarea extrem de slaba a acestui gen de trupe in Romania, nu cred ca ne puteam astepta la un numar mult mai mare de spectatori. 
Doru si intreaga echipa DonisArt merita aplaudati pentru efortul de a aduce in Romania un concept de eveniment diferit, inedit, iar eu astept cu nerabdare editia cu numarul 3.