Hellfest 2007, ziua a 2-a

Am spus prezent la program dis-de-dimineata, incepand cu ora 13,30, fiindca voiam sa vad Salem. Mai bine nu ma grabeam, fiindca nu au fost deloc ce stiam eu de pe Strings Attached. Daca m-as fi documentat mai inainte si as fi ascultat si alte albume, as fi stiut ca albumul in cauza este doar o colaborare cu un cvartet de corzi si cor, ca ei canta din 1985 fiind unii din pionierii black metalului, dar in prezent au mai degraba o tenta death si anul asta au scos un nou album, Necessary Evil. Oricum, nu din vina lor, ci fiindca aveam eu cu totul alte asteptari, au fost pentru mine o dezamagire. Data viitoare promit sa-mi fac lectiile inainte de a merge la concert, nu dupa.

Pe After Forever nu-i vazusem la Sibiu, n-am stat in ultima zi, dar in ciuda prejudecatilor mele legate de trupele din valul Nightwish, m-a captivat prezenta scenica a lui Floor, are carisma si voce puternica, iar sustinuta de vocalul de la Orphanage era si mai bine pusa in evidenta. Multa energie si din partea chitaristilor si a claparului, care jongla intre cele doua clape pozitionate in stanga si in dreapta lui. Setul de piese a fost bazat in principal pe ultimul album, fata de care incep sa-mi schimb parerea (Discord, Energize Me, Transitory (cantata cu George Oosthoek)). Interesanta coregrafia executata de Floor impreuna cu unul dintre chitaristi pe finalul piesei Monolith of Doubt, aducea a figuri de karate. 
 
 

After Forever

Aveam impresia ca nu-mi place Vader, dar de cand au scos Impressions in Blood si-l mai si promoveaza in concerte, parca incep sa se aproprie de preferintele mele in materie de death, asa ca le-am urmarit cu interes prestatia, ce-i drept de la distanta, fiindca le mai alternau, ba un Carnal, ba un God is Dead (Halleluyah) mai asezat, mai balansat, pentru urechi mai linistite.

Fuga-fuga la Gibson Stage sa ne veselim putin dupa atatea muzici serioase sau incruntate, cu un pahar de „beerbeer” si cu Korpiklaani.

Korpiklaani

Eu zic ca nici pentru amatorii de muzici mai „serioase” nu strica din cand in cand putina veselie, iar publicul prezent a fost pe deplin dispus sa intre in jocul trupei, in ciuda noroiului ce inca trona in fata scenei: hore, pogo, topaituri si voie buna au insotit intreg recitalul, asa ca la final nu putini au fost cei care au plecat de acolo plini de namol din cap pana-n picioare, dar fericiti si porniti sa-si ia o alta „beerbeer” sa-si continuie petrecerea. Deschide pofta de viata trupa asta, cu acordeonul si vioara jucausa, cu energia pozitiva degajata de muzica, nu numai ca invioreaza oamenii, dar parca ii face si mai prietenosi, mai relaxati. Era amuzant si oarecum impresionant sa vezi vocalul cu alura de troll interpretand Hunting Song la microfonul ornat cu o impunatoare pereche de coarne (numele animalului deposedat mi-a ramas necunoscut, nu era nici ren, nici cerb, dar ceva pe-acolo) de parca tocmai venise de la vanatoare si ne invitase la cheful organizat cu prietenii.  Placuti de vazut, fara sa exceleze prin virtuozitate sau miscare scenica (era si greu, la atata lume pe scena), showul lor nu a fost deloc unul static, publicul participand din plin la petrecere.

Spre deosebire de After Forever, Epica este unul din „acele” grupuri, voce feminina anosta si piese asemenea. Brujeria? No thanx, eram prin zona, dar ceva mai departe, cat mai departe posibil, am inteles ca a fost un pogo indracit in fata scenei si pe amatorii de duritati i-a uns pe suflet.

Am profitat de momentele de odihna, ca deh, nimeni nu rezista 13 ore la program complet in fata scenei, si m-am intors cu bateriile incarcate pentru o repriza placuta de vikingeli marca Amon Amarth. Ii vazusem la Metal Camp, unde au fost pe lista cu „asa nu”. Atunci s-a falsat ingrozitor, s-au desincronizat, parca nu le ardea nicicum de cantat. Cu totul altfel au stat lucrurile la Hellfest. Mai intai au intrat in scena doi razboinici vikingi, cu coif si scut (ma rog, pareau mai degraba romani, dar sa zicem ca erau vikingi), care dupa o repriza de lupta cu sabiile au lasat locul membrilor trupei, sa se desfasoare, increzatori ca Valhalla ii asteapta si Odin este de partea lor.

Amon Amarth

Fara sa fiu fan al trupei, pot spune ca, din punctul de vedere al participarii publicului, a fost unul dintre cele mai reusite concerte din festival, plin de energie, in care vocalul a mentinut permanent contactul cu publicul si l-a animat. Si francezii-s tare cuminti la faze de-astea, le spui „aplauda”, ei aplauda, le spui „sus mainile”, toti sunt cu mainile pe sus, e un public mult mai docil decat al nostru. Au cantat vreo patru piese de pe ultimul album, dar si cateva mai vechi si au incheiat cu… evident, imnul viking pe al carui refren s-au unit vocile celor prezenti „Oden! Guide our ships/ Our axes, spears and swords / Guide us through storms that whip / And in brutal war”. O alta reprezentatie placuta, dar ziua respectiva era departe de a-mi fi oferit inca ce avea mai bun.  

Pentru ca dupa vreo paisprezece ani, se intorcea pe scena Cynic. E drept, mi-a trebuit ceva vreme sa inteleg ca growlingul nu venea din partea vreunuia dintre chitaristi si nici din spatele tobelor, ci de pe banda, mai ales ca Veil of Maya am ascultat-o aproape cu ochii inchisi, fara sa vad nimic in jur, fara sa cred ca se intampla, dar ce mai conta?!  Erau acolo, in fata mea, si au cantat „Focus”-ul cap coada, in ordine, o piesa cred ca a lipsit, fiind inlocuita cu Evolutionary Sleeper, noul cantec cu care au tinut sa-si sarbatoreasca revenirea pe scena. Chiar mai au inspiratie baietii astia! Neclintiti aproape, cumva nereusind sa scape de tensiunea momentului, concentrati si cumva detasati de tot ce este in jur, pareau mai degraba desprinsi din lumea imaginilor ce se derulau in spatele lor, o lume a calatoriilor stelare, a valurilor, a formelor eterice, ca si muzica lor, cumva spatiala, venita din alt univers.

Cynic

Inca in transa, nici nu mi-a pasat de Pain of Salvation, am inteles ca au fost curajosi si au adoptat un setlist foarte soft, multi spuneau ca au fost trupa pop a festivalului. Cumva in semn de protest, a fost si trupa pe recitalul careia s-a incins cea mai strasnica bataie cu noroi, zburau bucatile de namol intarit cu paie dintr-o parte in alta a multimii intr-un haos general.

Am profitat de momentul in care nu ma interesa ce se intampla pe scena principala pentru a obtine un loc cat mai in fata la Moonspell dar… stupoare. Ce am auzit nu aducea nici pe departe cu Moonspell, iar cand au aparut pe scena trupetii mi-a picat fata. „Nuuu, nu Napalm”! Gresisem socoteala, uitasem ca mai sunt si ei, asa ca am avut ceva dificultati sa ma strecor prin multimea dezlantuita cat mai departe. Deci pauza urma sa se prelungeasca, mai ales ca nici Children of Bodom, cand ii vazusem inainte, nu-mi trezisera cine stie ce fior si dorinta de a-i revedea. Deci, cum spuneam, repetam, de data asta asta poate am mai mult succes: fuga inapoi in primul rand la Gibson Stage la Moonspell, ca de fiecare data cand au fost pe la noi sau prin zona i-am ratat, de-a trebuit sa ajung pentru ei tocmai in Franta.

Moonspell

Off, tot ce a urmat mi s-a parut mult prea scurt, i-as mai fi ascultat vreo 2 ore fara sa obosesc sau sa ma plictisesc, imi este greu sa povestesc despre concertul care ramane pentru mine varful festivalului. Mi-ar fi placut mai mult si mi-as dori sa-i vad intr-o sala, intr-un concert dedicat, este genul de trupa fata de care simt nevoia sa fiu aproape, sa-mi dea senzatia ca-s acolo si canta doar pentru mine. Nu a fost rau, dar parca muzica lor nu-i facuta pentru spatii mari, deschise. Incepe sa-mi placa din ce in ce mai mult „Memorial”, albumul de care nu m-am indragostit de la prima ascultare, dar dupa ce am auzit la rand In Memoriam, Finisterra, Memento Mori si Blood Tells parca il privesc altfel. Dupa care a urmat momentul pieselor clasice, format din Opium, Vampiria, Alma Mater si Full Moon Madness cu un sunet compact, clar si puternic, vocea guturala plina de forta si melodie, prezenta fascinant mefistofelica a lui Ribeiro… mai este nevoie sa spun ceva?!  Intre timp, dinspre scena mare s-a auzit ceva toba, dupa care s-a asternut din nou linistea, lasandu-ma sa ma bucur pana aproape de sfarsit de recitalul Moonspell. Pentru mine, au fost punctul de maxima intensitate al festivalului.

Moonspell

Si a urmat pe scena mare Immortal, despre care am aflat ulterior ca, din cauza unei defectiuni tehnice, cam ratasera intrarea, au dat cu ceva artificii, a inceput toba si apoi… mdeh, full moon madness (chiar era luna plina!) sau Mephisto de la scena alaturata se pare ca n-a dorit sa fie intrerupt. Am stat cateva momente la distanta, ca sa-l vad pe Abbath scuipand flacari, oricum nu era chiar trupa pentru care sa vreau sa ma apropii, apoi m-am intors la Gibson.

Immortal

Immortal: Sons of Northern Darkness, One by One, Tyrants, Unholy Forces of Evil, Unsilent Storms in the North Abyss, At the Heart of Winter, Battles in the North, Blashyrk.

Therion s-a prezentat in formatie de 8, facand Gibson Stage sa para neincapatoare in fata energiei dezlantuite a carismaticului Snowy Shaw, care se agita dintr-o parte in alta, intr-o costumatie absolut neconformista pentru rolul de corist pe care si-l asuma pe anumite bucati. Au inceput cu Rise of Sodom and Gomorrah, au urmat ceva piese de pe Gothic Kabbalah, Blood of Kingu… din ce am prins. Superb duetul vocal al lui Mats Leven cu Snowy Shaw, dar bucuria recitalului lor mi-a fost umbrita de trei lucruri: anuntul plecarii lui Mats, pentru care acest concert a fost ultimul in Therion, una dintre cele doua soprane, care m-a agasat cu un timbru ascutit, strident si faptul ca a trebuit sa plec mult prea devreme, probabil mai erau 2-3 piese, pentru ca pe scena cea mare incepea Type O Negative, principalul motiv al deplasarii mele la Clisson. Divinitatile asiro-babiloniene ale lui Therion nu au fost la fel de puternice ca vraja lui Moonspell in a intarzia urmatoarea trupa. 

Therion

Pe Type O Negative voiam de mult sa-i vad si nu stiam daca voi mai avea ocazia, date fiind problemele vocale din ultima vreme ale lui Peter Steele si faptul ca-s destul de greu de prins in turneu prin Europa. Asa ca, desi a fost greu sa aleg, gratie organizatorilor, carora doresc sa le multumesc din nou pentru bulibasirea totala a timpilor de scena din finalul serilor 2 si 3, exact cand erau trupele mai interesante, am renuntat la To Mega Therion pentru a ma aseza cat mai aproape si mai central in fata scenei mari. 

Intregul echipament de scena, chitari, tobe, ventilatoarele care bateau in parul lui Peter, era asortat in culorile caracteristice trupei, verde-negru. De la primele acorduri, mi-am dat seama ca era ceva in neregula. Si nu pentru ca tocmai cantau We Hate Everyone Peter ii facea semne de decapitare cuiva din culise, schimba priviri contrariate cu ceilalti membri ai trupei, facea semne spre monitoare, ceilalti ridicau si ei din umeri a neputinta. In aceeasi atmosfera de confuzie, a urmat ceva de pe Dead Again, apoi Anesthesia. Senzatia ca nici ei nu se simteau in largul lor a creat si in randul publicului retinere: cei care nu cunosteau trupa se uitau la ei ca la niste ciudati, cei care-i stiau isi dadeau seama ca nu asa ar fi trebuit sa decurga lucrurile. Parca n-aveau deloc chef sa fie acolo, dar continuau in virtutea inertiei, constienti ca nu publicul era de vina pentru ce li se intampla pe scena. Pareau sa nu se auda deloc intre ei, de cateva ori au facut semne spre culise, s-a mai reglat una-alta din mers.

Type O Negative

Din ce am vazut, pe domnu’ Steele nu-l mai tine deloc vocea pe partile inalte, a dat chiar senzatia ca avea un cod cu chitaristul, sa intre el pe voce cand nu se mai putea, pentru ca uneori canta o parte apoi, in continuarea piesei, in acelasi registru inalt, il lasa pe Kenny Hickey sa o interpreteze. Practic pareau sa fie doi solisti vocali in trupa, chitaristul asigurand aproape la fel de mult ca si Peter partea solo de voce, pe langa partile de backing la care participau si ceilalti membri ai trupei. Tot el a fost cel care se agita pe scena, aducea putina miscare intr-o atmosfera statica si tensionata. Cam la jumatatea concertului, dupa vreo cinci piese, Peter a facut semnul de „over” si a plecat de pe scena, impreuna cu toata trupa. Au revenit dupa vreo cinci minute de negocieri de culise si au reluat recitalul, desi pe chipul lor se citea aceeasi nemultumire.

Josh Silver a mai animat putin atmosfera prin interpretarea sa energica a piesei Xero Tolerance si prin prezentarea catre public a muschilor fesieri (probabil e o particularitate a concertelor, si pe DVD ne arata fundul, nu am inteles simbolul din spatele gestului) si au urmat apoi cateva din piesele mele favorite, Love You to Death, Christian Woman, Black No. 1. Dar deh, viata ne omoara, alta trupa a plecat cu un gust amar de la Hellfest, dupa cum au facut-o probabil majoritatea, fie ca s-au exprimat sau nu deschis pe scena. Si dupa o zi cu soare si ploi dese, in care am reusit sa ma fac fleasca si sa ma ard pe fata in acelasi timp, am pornit agale spre cort, cu regretul ca seara s-a terminat intr-o nota oarecum confuza, cu oameni care injurau trupa pentru o vina care probabil nu-i apartinea.