Lacrimosa live la Arenele Romane

Helloween, Lake of Tears, Candlemass, King Diamond, Apocalyptica, Misanthrope, Obituary, Deftones si Lacrimosa. Ar putea parea o insiruire haotica de trupe care nu au in comun decat faptul ca apartin intr-un fel sau altul unui subgen din cultura metal.  Mai este insa o caracteristica comuna a acestor trupe, si probabil cea mai relevanta pentru publicul din Romania: toate au concertat anul asta in tara noastra, si de ce sa nu recunoastem, acest lucru i s-ar fi parut neverosimil si celui mai optimist dintre metalistii autohtoni in urma cu 2-3 ani. Sa fi devenit Romania o locatie de interes pentru trupele de gen, sa se fi pus oare bazele unei activitati constante in domeniul aparitiilor live? As zice ca da, insa numai timpul ne va confirma daca lucrurile se vor dezvolta in viitor de o asemenea maniera incat sa constituie o obisnuinta, asa cum se intampla in “vest”.

Ultimul capitol din aventura concertistica a acestei jumatati de an a constituit-o Lacrimosa.  Daca stau sa ma gandesc retrospectiv, cred ca se numara printre singurele evenimente din Romania in care a cantat o trupa care poate fi incadrata (un pic fortat) in curentul goth/darkwave. De fapt, acest gen este foarte slab reprezentat la noi, neexistand decat incercari timide de a forma o subcultura prin diverse party-uri de club. Nicidecum la nivelul la care acest stil este reprezentat sa zicem in Polonia, unde are loc anual un festival cu traditie, intitulat Castle Party. 

Concertul nu a inceput sub auspicii favorabile. Mai intai organizatorul, fundatia Aquarius, decide schimbarea locatiei (Arenele Romane in loc de Sala Polivalenta) cu 48 ore inainte de concert, invocand un motiv pueril, care nu poate starni decat hilaritate: canicula. Si asta in conditiile in care prognozele aratau pentru ziua concertului sanse de ploaie si furtuna de 80%. Sa zicem ca evenimentul ar fi fost programat inca de la bun inceput la Arene si atunci ploaia care a curs toata ziua de sambata in Bucuresti ar putea fi pusa pe seama ghinionului. Numai ca nesansa si urgia Sfantului Petre nu pot constitui tapi ispasitori pentru faptul ca publicul venit sa isi vada trupa favorita pe scena a fost nevoit sa indure ploaia timp de mai bine de o ora in fata portilor inchise ale Arenelor. Din cate am inteles, nu s-a putut permite accesul oamenilor din cauza probelor de sunet care au intarziat nepermis de mult dintr-un motiv misterios. Nici macar interventia neinspirata a reprezentantei fundatiei Aquarius, care s-a urcat pe scena inainte de concert pentru a ne explica motivele intarzierii de aproape 2 ore nu a avut darul sa lamureasca lucrurile.

In fine, putin dupa ora 22:00, Tilo Wolff si Anne Nurmi, alaturi de colegii care ii insotesc in turneu au urcat pe scena, spre deliciul celor mai bine de 1500 de spectatori prezenti. Dupa un intro specific, Tilo si-a inceput reprezentatia sa cu accente teatrale, rece, dar in acelasi timp emotionanta, asa cum este si muzica pe care o creaza. In prima parte a concertului publicul a reactionat rezervat, chiar apatic pe alocuri. Tocmai ma gandeam ca muzica Lacrimosa nu se preteaza atat de bine live, cand Tilo si colegii sai au inspiratia sa cante Alles Luge, o surpriza neasteptata, mai ales ca nu credeam sa o includa in playlist atat de devreme. Din acel moment publicul a devenit paticipant, a cantat (in masura in care stia cat de cat limba germana) si a ovationat cu caldura trupa. Miscarea scenica a lui Tilo poate parea desueta, dar senzatia se schimba cu siguranta daca reusesti sa patrunzi in universul sau muzical. Pana si ploaia s-a oprit, pentru a permite celor prezenti sa se bucure pe deplin de piese precum Lichtgestalt, Halt mich sau Stolzes Herz, care din punctul meu de vedere au fost momentele maxime ale primei parti a concertului. Anne Nurmi a renuntat pentru cateva minute la clapa pentru a ne canta Not Every Pain Hurts, dar din nefericire (ca sa parafrazez celebra maxima iarna nu-i ca vara) ne-a demonstrat ca studioul nu-i ca live-ul. Vocea sa a lasat mult de dorit, in ciuda eforturilor vizibile pe care le facea.

In general sunetul a fost bun, in masura in care acustica pacatoasa de la Arenele Romane permite acest lucru, jocul de lumini corect, iar muzicienii care l-au insotit pe Tilo,  buni instrumentisti, fara a avea momente de stralucire (cu exceptia poate a chitaristilor care s-au remarcat prin cateva solo-uri). 

Pe ultimele acorduri ale lui Stolzes Herz Lacrimosa se retrage, pentru a permite publicului sa ii cheme cu insistenta la bis. Si cum putea incepe altfel bisul decat cu Der Morgen Danach, una dintre cele mai reusite compozitii ale albumului Fassade. Spre incantarea celor prezenti au mai urmat inca doua piese si inca o repriza de bis, care a culminat evident cu celebra Copycat (ceruta cu obstinatie de unii dintre spectatori inca de la primele piese).  Dupa mai bine de doua ore de muzica sensibila, de spectacol aparte, cortina a cazut peste un concert care, fara a deveni de referinta (cel putin pentru mine) m-a facut sa scot de la naftalina a doua zi CD-uri precum Inferno, Stille sau Elodia.