My Metal Festival

Din cele trei concerte pe care Sepultura le-a sustinut in Romania, acesta avea sa fie primul la care sa ma regasesc in public, asa ca am plecat spre Sala Polivalenta cu un amestec de curiozitate de a-i vedea pe brazilieni in fata rockerimii conationale si de speranta ca organizatorii My Metal Festival nu s-au hazardat in alegerea locatiei. Sub aceasta titulatura s-au adunat de fapt trupele romanesti Krepuskul, L.O.S.T. si Warganism, austriecii de la The Sorrow si, principala atractie, Sepultura. Desi pe afisul festivalului apareau si nemtii de la Dew-Scented, cu cateva zile inainte de concert organizatorii au anuntat indisponibilitatea acestora – pare-se dintr-o lipsa de comunicare cu managementul Sepultura; trupa este una care, fara a fi originala, da foarte bine pe scena, asa ca poate vom avea ocazia sa o vedem live la vara, asa cum se arata in comunicatul respectiv.

Krepuskul a fost o premiera pentru mine, asa ca am avut ocazia sa descopar o combinatie avangardista de black, death, ceva alternativ si pasaje experimentale. Fara sa ma cucereasca iremediabil, pot spune ca cei trei mi-au lasat o impresie frumoasa. Ce mi-a placut a fost faptul ca reusesc sa aiba un sunet complet in formula de trio si modul in care se folosesc de vocea clean. Ce as avea de reprosat este lipsa unor elemente care sa te prinda, care sa-ti ramana in cap si cu ajutorul carora sa-i recunosti usor macar in contextul scenei romanesti. Un lucru pe care l-am remarcat inca din acest moment a fost sonorizarea decenta a trupelor romanesti, putand emite pretentii la un sunet bun in a doua jumatate a serii.

KRESPUSKUL

Pe cei de la L.O.S.T. i-am vazut cu placere in multe randuri, asa ca m-am bucurat sa-i regasesc in deschidere la Sepultura. Surpriza a venit din prezenta unui invitat special: Razvan „R” Alexandru (Abigail) la a doua chitara; nu stiu daca acest fapt s-a rezumat la o invitatie pentru concertul de fata sau daca va fi o mutare permanenta, deci ramane ca membrii L.O.S.T. sa ne lamureasca. Nu au lipsit piesele-pilon din orice concert al bucurestenilor – Becoming A Lie, O viata, Ziua ce vine, mai noile Victims, Closure, Remains of Pain, plus promisiunea unui album cu titlul celei din urma in viitorul apropiat. Prestatia L.O.S.T. din seara asta a fost foarte buna cu exceptia faptului ca Vlad Busca (bas) nu s-a auzit mai deloc la backing vocals, dar altfel concertul sustinut a fost foarte bun, dublat de sonorizarea decenta. Sunetul a fost mai plin, mai inchegat datorita celei de-a doua chitare, dar se pare ca rolul acesteia s-a rezumat la atat, la a umple golurile, fara a contribui la armonia pieselor.

L.O.S.T.

Warganism (cunoscuta de multi vechi rockeri sub numele Dies Irae) nu se numara printre preferatele mele din scena autohtona, dar este o trupa pe care merita s-o vezi live, macar pentru o lectie de dinamism si pasiune cruda in concert. Muzicieni talentati, bucurestenii au marsat pe promovarea albumului lansat anul trecut, Centipede, de la tricoul purtat de solistul Radu Iordache pana la cea mai mare parte a pieselor (Golem, To Forget, Crowded, „mediatizata” si nu degeaba Shadow Boxing, Stay, Live the Unique si The Strangest Thing). Perioada mai veche a fost reprezentata de Warganism si I Built the Symmetry of Chaos, motiv de entuziasm pentru multi fani din perioada de crestere a metalului extrem in Romania. Muzica agresiva si directa, plecand de la black/death si ajungand la un stil modern cu structuri simple si motive melodice trimitand la metalcore, a mers direct la tinta si e greu sa nu apreciezi nivelul la care se situeaza astazi Warganism.

WARGANISM

Austriecii de la The Sorrow aveau sa fie surpriza serii si, din cate mi-au relatat prietenii, nu doar pentru mine. Aceasta trupa tanara, cu patru ani de activitate si un viitor al doilea album (ce ar trebui sa se lanseze la sfarsitul acestei luni), se pare ca i-a facut pe multi dintre cei prezenti sa ridice din sprancene, asta inainte de a se avanta in moshpit-urile ce au „acompaniat” muzica agresiva, catchy si avantajata de sunetul clar de la un capat la altul. Piesele trupei, bine structurate dinamic, imbina in modul caracteristic genului forta si melodicitatea; fara a excela la capitolul originalitate, ele creeaza o baza solida pe care s-ar putea cladi un stil care sa-si gaseasca sprijinul in prezenta scenica, a carei calitate este deja o certitudine. Amalgamul thrash/death/metalcore al celor patru a fost primit cu un entuziasm care nu a scapat trupetilor, avand efect de bumerang: spre sfarsitul concertului, basistul si vocalul au sarit pe rand in spatiul dintre scena si public pentru a fi mai aproape de acesta, spre disperarea oamenilor de ordine.

  THE SORROW

Despre Sepultura pot spune ca nu a fost nici mai mult nici mai putin decat ce ma asteptam: o desfasurare impresionata de forta care ar fi putut rupe scena in doua. Atitudinea de care da dovada Derrick Green, sustinuta de muzicieni solizi precum Andreas Kisser si Paulo Pinto Jr., plus un tobar demential ca Jean Dolabella, este suficienta pentru a te face un fan macar al concertelor Sepultura, daca nu al trupei. Recunosc, asteptarile mele au fost corelate cu show-ul vazut in urma cu un an si jumatate si am constatat cu bucurie ca nu si-a pierdut calitatea de trupa care se simte foarte bine pe scena, care stie sa faca un concert in forta, greu, dinamic si foarte direct. Publicul deja incalzit a raspuns pe masura, luand foc mai ales in timpul unor piese-etalon: Dead Embrionic Cells, Troops of Doom, Escape to the Void, Mass Hypnosis, Innerself, Sepulnation, Refuse / Resist, Territory, Arise si, bineinteles, Roots Bloody Roots. Fiind totusi in turneu de promovare a recent lansatului A-Lex, brazilienii au trecut prin acesta in mod constant, inserand intre piese vechi cateva din cele noi, ce asteapta sa fie cunoscute de public: A-Lex I / Moloko Mesto, Filthy Rot, What I Do!, We’ve Lost You, A-Lex II / The Treatment, Forceful Behavior, A-Lex III / The Experiment si Enough Said. Singurul aspect pe care l-as avea de reprosat este faptul ca Derrick Green este destul de necomunicativ intre piese, abia spre final purtand un dialog cu publicul. Cei in jur de o mie de oameni, fani inraiti sau simpli ascultatori de metal, au putut asista sambata seara la un concert bun, cu Sepultura intr-o forma de invidiat, si si-au putut descarca energia intr-o atmosfera deosebita creata chiar de ei; de remarcat cei care au fluturat steagul Braziliei, chiar in inghesuiala din primul rand, sau tipul ce purta tricoul nationalei cariocas.

SEPULTURA

Cred ca din punctul de vedere al publicului, festivalul de o zi a fost o reusita, cu mici decalaje ale timpilor de incepere pentru fiecare trupa, dar fara intarzieri notabile. Bere, apa, sandvisuri au fost suficiente si la preturi rezonabile, iar numarul destul de restrans al spectatorilor a permis ca aerul din sala sa fie respirabil in pofida fumului de tigara. E drept, niste cosuri de gunoi amplasate pe ici pe colo nu ar fi fost o idee rea, pe de alta parte nu stiu cata eficienta ar fi avut oricum. Sunetul a fost in general bun, peste medie, iar volumul nu a fost atat de ridicat incat sa deranjeze; e drept, nu m-am plimbat prea mult prin sala, punctul preferat ales de mine fiind langa pupitrul de mixaj.

Insa din punctul de vedere al presei, lucrurile s-au dovedit ceva mai delicate, partea spinoasa fiind de fapt interviurile pe care trebuia sa le acorde Sepultura. Chemati unii de la orele 16:30, altii ceva mai tarziu, jurnalistii au asteptat sa tina aceste interviuri in timpul probelor de sunet, dupa un program eficient stabilit de organizatori (un sfert de ora pentru un interviu). Faptul ca trupa a ajuns la locul faptei cu 5 ore intarziere se pare ca a dat peste cap aceste planuri, de aici rezultand ca unele interviuri s-au tinut in jur de ora 18, iar restul... au ramas pe mai tarziu, dupa ce mananca trupa. Acest „mai tarziu” a insemnat de fapt prestatia tuturor trupelor de deschidere, inclusiv The Sorrow, si s-a tradus prin renuntarea, voluntara sau nu, a unor reprezentanti ai presei la a vedea si restul trupelor din desfasurator. Cui a apartinut pana la urma responsabilitatea nu stiu, pentru ca s-a pasat dintr-o parte in alta, probabil ca undeva la mijloc; cert este ca, pe langa frustrarea celor care au asteptat mai bine de patru ore pentru un interviu, am asistat la o lipsa de comunicare intre organizatori, reprezentatii casei de discuri in Romania, managementul Sepultura si presa.