NAZARETH la Bucuresti

In mijlocul atator concerte de metal mai mult sau mai putin greu mi-a atras atentia un eveniment singular: in cadrul turneului mondial 40th Anniversary Tour, trupa scotiana Nazareth isi face aparitia la Bucuresti si promite un spectacol de exceptie. Avand acest lucru in minte, m-am prezentat duminica seara la Hala, incinta laudata care, recunosc, imi starnise curiozitatea. Cand am intrat, mi-am dat seama ca locul este ideal pentru concerte ca acesta (aproximativ 1500 de oameni), iar sunetul, cum am constatat mai tarziu, poate fi facut excelent. Tot acum mi-am dat seama de eterogenitatea fermecatoare a publicului: asa cum ma si asteptam, cei mai multi oameni erau trecuti de 40 de ani, dar si sectorul tanar era bine reprezentat, inclusiv cel foarte tanar – adolescenti veniti cu parintii si fiind aproape la fel de nerabdatori sa inceapa concertul.

In deschidere au fost alesi cei de la Trooper, grup despre care se poate spune ca la momentul actual se afla la linia dintre underground si mainstream; nu stiu daca cei din public care nu aveau nimic de-a face cu metalul isi vor aminti ceva din ce au cantat rockerii targovisteni, dar exista mari sanse sa le retina numele si faptul ca au fost considerati la inaltime pentru a deschide concertul Nazareth – adica al trupei pe care acel public a venit s-o vada. Majoritatea pieselor alese a fost din categoria mai usoara (Nu mai conteaza, Doar a mea, Inapoi si Cat am asteptat), nelipsind insa Tari ca muntii si un cover foarte potrivit preferintelor tuturor rockerilor, Highway to Hell. Trooper a umplut cu profesionalism scurtul interval alocat, iar cei prezenti s-au aratat receptivi, usor-usor incalzindu-se pentru capul de afis.

Cu un turneu aniversar inceput anul trecut, cu 40 de ani de muzica la activ sub titulatura Nazareth, cu 12 albume lansate din care ultimul acum un an, scotienii sunt posesorii unui palmares de laudat. Iar faptul ca si la aceasta varsta respectabila (a trupei si a celor doi membri fondatori, Dan McCafferty – voce si Pete Agnew – bas) formatia este intr-o forma de invidiat pe scena, nu poate decat sa incununeze cu succes o seara de muzica de cea mai buna calitate. Piese bine cunoscute admiratorilor din jurul meu au incalzit publicul, avand darul de a-i incanta si pe profanii printre care m-am numarat. Sunetul foarte bun (cu exceptia momentului cand o boxa a cedat, cu prelungire pana la remedierea situatiei) si-a adus contributia la ascultarea cu cea mai mare placere a unor piese precum Telegram, Miss Misery, Dream On, Lights Come Down, Love Leads to Madness, The Gathering, My White Bicycle, Heart’s Grown Cold, Java Blues, See You See Me, Hair of the Dog si This Flight Tonight. Nu putea lipsi celebra Love Hurts in varianta care a facut celebra si trupa, si piesa; putina lume stie ca ea apartine compozitorilor Boudleaux Bryant si Felice Bryant, prima inregistrare a fost facuta de The Everly Brothers, apoi a fost preluata de Roy Orbison, Nazareth si Cher (ultimii doi in acelasi an, 1975), listei adaugandu-se multi artisti de-a lungul vremii, fara ca vreunul dintre ei sa aiba acelasi succes ca Nazareth.

Chemata la bis, trupa revenit cu Cocaine („you can sing along, but don’t do it”, dupa cum a mentionat Dan McCafferty) – piesa compusa de J. J. Cale si fiind mai bine cunoscuta in versiunea cantata de Eric Clapton. Un gest elegant al vocalului a fost mentionarea trupei de deschidere, pentru care a cerut aplauze. Timp de o ora si jumatate am fost in compania unor muzicieni extrem de talentati (celor doi mentionati mai sus adaugandu-li-se Jimmy Murrison – chitara si Lee Agnew – tobe), am ascultat si am cantat, am ramas impresionati de energia lor si ne-am reconfirmat cu fiecare piesa ca nu era un concert de ratat; dar dincolo de acestea am aflat inca o data ca muzica nu are varsta.

TROOPER:

NAZARETH: