Ozzfest 2010

Concertul e cam vechiut si m-am tot sucit daca sa scriu sau nu despre el. Dar cum Ozzy vine in Romania pe 2 octombrie, as putea sa consider materialul asta drept unul de avanpremiera (na, c-am zis-o si p-asta!).


Scurta prefata

A plouat, a plouat in draci la Comcast Center, arena situata langa mica localitate Mansfield, la vreo 40 de mile de Boston, in statul Massachusetts. Si pentru ca a plouat si s-au ars niste intalatii (vreo 3 oameni de la scena s-au si electrocutat, am inteles), am avut si prima dezamagire a concertului: pe scena Monster Energy Drink (scena “mica”) n-au mai cantat Black Label Society. Si inca o mini-depresie: pe scena mare, in timpul concertului Nonpoint, au fost invitati pentru o piesa cei de la DevilDriver – alte victime ale ploii care a stricat boxele; ma asteptam, in consecinta, ca in timpul recitalului Ozzy sa apara macar Zakk Wylde, daca nu si restul trupei BLS. Ei bine, nu! Cine s-a certat cu Sharon,s-a certat! Nu pupa scena mare, hahahahaha! (ras mai mult isteric, chiar mi-a parut rau).






Dupa incidentul asta nefericit, o sa radeti de mine daca va spun ca organizarea a fost buna. Dar a fost; si ma refer la organizarea care nu tinea neaparat de scena. Ca peste tot la americani, si aici functioneaza un sistem bine pus la punct. De exemplu: biletele pentru locurile din fata costau 120 de dolari. Pentru ca respectiva sectiunea era goala, organizatorii au introdus spontan notiunea de “upgrade”: cu biletul de la sectiunea “in ploaie” (45 USD) si o taxa de 10 dolari puteai ocupa un loc in primele randuri linistit. Mi s-a parut logic: decat sa ai prima parte a salii goala, mai bine incasezi niste taxe de 10 dolari si toata lumea e fericita. Nu sunt sigur ca la noi s-ar putea face, probabil toti s-ar vorbi sa nu ocupe primele randuri si sa intre acolo cu 55 de dolari mizand pe bunul simt al organizatorilor.





O alta fata a sistemului bine pus la punct (cei care au fost in America probabil stiu) este ca oamenii tind sa respecte regulile ad literam. De exemplu, cei care serveau bautura aveau insigne cu “We ID every time”. Deci, daca cereai o bere, iti cereau si ei permisul de conducere/pasaportul. Am vrut sa verific “every time” asta si mi-am luat o bere, m-am dus si am lasat-o undeva la vreo 10 metri mai incolo (sub supravegherea prietenilor mei, ca doar n-o abandonam:) si m-am intors si am cerut inca o bere. Si ei mi-au cerut pasaportul din nou, desi trecusera vreo 20 de secunde de cand ma vazusera ultima data. “Care-i treaba, doar tocmai mi-ati dat o bere?”. Ei au zambit politicos cu dintii aia periati cel putin 2 minute zilnic si curatati la 2 luni cu fluor, dupa care mi-au aratat insignele: “We ID every time”.




Despre trupe

Ca doar de-aia ati dat click pe textul asta... De pe scena Monster Energy Drink m-au rupt Kingdom of Sorrow. In ignoranta mea, stiam ca in trupa e Jamey Jasta de la Hatebreed, dar habar n-aveam ca la chitara e Kirk Windstein, de la Crowbar si Down. Ei bine, surpriza (placuta) a fost foarte mare si show-ul i-a urcat pe pereti pe toti cei care au infruntat ploaia cu metode diametral opuse: inveliti in pelerine sau la bustul gol. Mi-au placut cel mai mult piesele de pe cel mai recent album al lor – Behind the Blackest Tears – de-abia astept sa-l ascult. Celelalte trupe pe care le-am prins nu prea m-au spart – show foarte profesionist, multa energie pe scena – totul ca la carte. Dar le-a lipsit scanteia pe care Kingdom Of Sorrow a adus-o instantaneu, chiar de la prima piesa. Skeletonwitch si Goatwhore merita repsect pentru ca si-au facut treba bine, dar cam atat.

Pe scena mare incepe Nonpoint. Mi-au placut moderat, parca, tot asa, isi faceau treaba la serviciu. Au fost totusi super-baieti cand i-au invitat pe scena pe Devil Driver, desi introducerea “They’re not helping us, we are helping them” a creat destula confuzie in randul spectatorilor. Cei de la DevilDriver n-au uitat de unde vin banii, asa ca discursul vocalului a mers de la rebeliune la multumiri adresate sponsorului: “I promise to do everything not to incite the crowd, although it’s against my nature. Thank you, Sharon!”.

E, de-abia acum incepe concertul. Intra Rob Halford, cu cele 18 kile (sau cate or mai fi) de metal pe el. Incepe cu Resurrection, lumea e in delir. Dupa aia “Hell, we oughta raise some hell”. Cand o baga si pe aia cu “I don’t know if you remember, I had a band called Fight”, chiar innebuneste lumea. Nailed to the Gun si War of Words curg una dupa alta. Urmeaza o rafala de piese din care mai tin minte Made of Metal, Fight the World, Iron Heights si Victim of Changes, Locked In. Da,da, le-a cam placut albumul Turbo americanilor:)

Si acum uitati tot ce am spus despre extaz in paragraful anterior. Cand au inceput cei de la Motley Crue, era sa lesin. Doua motive: Motley Crue sunt Iris-ul (sau Holograf-ul, sau ce vreti voi) al Americii. Toti copiii de 5 ani si toti homeless-ii de 80 stiu versurile pe dinafara. Si le canta fara niciun fel de retinere. Motivul numarul doi: a inceput sa miroasa a iarba in draci. Nu a iarba din aia pe care o tunde taica-miu samptamanal (mai precis o coseste), ci a iarba din aia legala in anumite tari. Imi pare rau sa spun, dar ASTA a fost punctul culminant al concertului. Nu mirosul de iarba, bre, ci recitalul Motley Crue. Chiar a fost si lumea chiar a innebunit de data asta. Un exemplu: la Bad Boy Boogie trupa a cantat din culise, dar tot publicul stia versurile si se purta ca si cum Motley Crue ar fi fost pe scena. Meciul a avut de toate, cum ar spune comentatorii romani: am avut spre sfarsit si Shout by the Devil si (ultima piesa) Girls, Girls, Girls. “Popularitate” e un cuvant prea modest ca sa defineasca atasamentul americanilor fata de Motley Crue. Ce-i drept, cei patru distrusi din Los Angeles au dat tot ce au putut la fiecare piesa – s-au comportant exact ca un cap de afis.

Ei bine, cum dreaq putea Ozzy sa puna capac la toata chestia asta?
Ozzy nu stiu daca putea, dar dreaq da. Recitalul a inceput cu o serie de filmulete/parodii din Avatar, diverse reality show-uri, filme (Hangover, Blairwitch) si clipuri Lady Gaga in care Ozzy apare in mod neasteptat – si destul de haios.
Incep Iron Man (neastepta pentru prima piesa, nu?), Bark at the Moon, Mr. Crowley si Let Me Hear You Scream. Ozzy purta un tricou de baseball pe care si l-a dat jos dupa Let Me Hear You Scream, probabil si pentru ca si-a turnat in cap vreo 2-3 galeti de apa si a udat cu furtunul toti oamenii din primele 10 randuri la concert. Uite ce face lumea moderna... Mai tineti minte faza cu galetile de la concertele lui Ozzy, nu? Ei bine, furtunul de dozator a fost vedeta serii, inlocuind anticele galeti (cred ca a facut Sharon un studiu care spunea ca nu dau bine la publicul tanar:).
Una dupa alta, fara pauza: Fairies Wear Boots (cu o galeata de apa turnata in cap), Fire in the Sky, Suicide Solution (iarasi furtun pe primele 10 randuri – cel putin).
Incepe Road to Nowhere – “Let me see your cigarette lighters in the air!” Un Black Sabbath, dupa care Shot in the Dark (aaaaaaaaaaaaa, chiar il asteptam!). Dupa care un solo de la Gus G si un solo de la baterist (Tommy Clufetos) – foarte misto amandoua.
Iron Man si I Don’t Wanna Change the World au rupt (da, noul tricou Iron Man e inspirat din benzile desenate, cred ca a facut Sharon un studiu care spunea ca da bine la publicul tanar), dar parea ca evenimentul se apropie de sfarsit, pentru ca primaria localitatii impusese un curfew (ora de stingere). Ozzy a raspuns politicos: “If everyone goes crazy on this curfew, f**k the curfew!”. Si ca sa impresioneze autoritatile (oare??) a adus un copil de 9 ani care a a fost chitarist pe Crazy Train, Si l-a cantat bine, zau. Copilul era asiatic, dar asta e un amanunt.
Recitalul s-a incheiat cu Mama, I’m Coming Home si Paranoid. Nu zicea el intr-un interviu ca nu mai canta Paranoid, ca s-a saturat? Ce mai conteaza, Ozzy e chiar tare, in ciuda faptului ca e insurat cu Sharon, hahaha.