concerte

Roadburn 2015, expediție în canionul-paradis

Roadburn 2015, expediție în canionul-paradis
TRUPE: Anathema, Black Anvil, Bongripper, Enslaved, Eyehategod, Fields of the Nephilim, Messenger, Solstafir, Tombs, Urfaust, Virus (NOR), Wardruna, Wovenhand

M-am gândit că ar fi cazul să povestesc ceva despre popularul festival din Olanda, chiar dacă e un pic cam târziu. A trecut mai bine de o săptămână de la încheierea lui, dar cum am ajuns acasă la ceva vreme după, nu am găsit alt moment mai bun decât ăsta. A fost cel de-al treilea an consecutiv în care am mers la Roadburn, în Tilburg şi, în continuare consider că e unul dintre cele mai frumoase festivaluri care acoperă atât aria metal sau laturile definite de psychedelic rock sau goth, cât şi alte stiluri mai mult sau mai puțin conexe. De-aici vine şi atmosfera de vis care caracterizează acest eveniment, pentru că e locul în care oamenii cu orientări rigide şi fixe în ceea ce priveşte muzica lipsesc, aşa că direcția generală e dată de un val uriaş față de care nu se poate dovedi vreo mişcare de opoziție, deoarece nu ar avea rost.

Roadburn înseamnă un spațiu potrivit colecționarilor de orice fel de artă, un spațiu prielnic de a descoperi fel şi fel de rarități aduse din diverse colțuri ale lumii. Locurile pentru concerte sunt numai bune, toate fiind foarte aproape unul de altul. Există o clădire mare, numită 013 destinată multor activități administrative, dar în contextul unui concert sau festival, aceasta implică backstage-ul, sălile de repetiții, sectoarele pentru depozitarea instrumentelor, scena principală a evenimentului, alături de alte două săli mai mici, Stage 01 şi Green Room. În cazul Roadburn, lor li se adaugă clubul din vecinătate, Cul de Sac, cel mai mic spațiu din acest context şi o fostă anexă de biserică, Het Patronaat, o sală de concerte deosebită, pe care anul ăsta nu am vizitat-o, din păcate. În aceeaşi arie există o clădire menită expunerii articolelor de merchandise, având şi o mică sală de cinema. Fiind o zonă centrală, întregul spațiu de festival este înconjurat de localuri, majoritatea plasate pe o stradă cunoscută sub numele de Weirdo Canyon. Sunt cârciumi în care se mănâncă bine şi se bea pe măsură, iar când vine vorba de prețuri, cei care sunt obişnuiți cu centrul vechi al Bucureştilor sau cu cel al Clujului, de exemplu, nu vor observa diferențe prea mari, ba poate deloc în unele cazuri. 
 
2015 a însemnat ediția cu numărul 20 a acestui festival şi nu pot decât să-mi imaginez cum ar fi decurs acest eveniment în primii ani de desfăşurare, mai ales în prima parte a anilor 2000. Văd ca au început să mă fascineze comparațiile între vremuri îndepărtate, dar cred e mai potrivit acum să rămânem în zilele noastre. Roadburn este un festival care a generat tendința de a construi identități vizuale puternice pentru întâmplările muzicale, tendință ce a început să se tot răspândească în ultima vreme. Aşadar, ca de fiecare dată, capitolul vizual a reprezentat un aspect important şi acum. Pentru fiecare ediție, organizatorul Walter Hoeijmakers în colaborare cu reprezentanții frumoasei galerii de artă Gust Van Dijk, situată în apropierea zonei de festival, aleg câte un artist cu rol semnificativ în iconografia asociată muzicii, care să expună lucrări exclusiv originale. Anul acesta a fost selectat americanul Arik Roper, cel care a adus o nuanță fantasy acestei ediții, prin intermediul posterului realizat pentru eveniment. Arik s-a remarcat de-a lungul timpului prin lucrările create pentru nume ca Earth, Sunn O))), Grand Magus sau Sleep, creația pentru albumul „Dopesmoker” fiind favorita personală, dar acelaşi artist a avut ceva de împărțit şi cu lumea mainstream, colaborând cu MTV-ul sau cu publicația Revolver Magazine. 
 
 
În cadrul expoziției Brilliant Shadows: Selected Works of Arik Roper am descoperit frumoasele portrete figurate de Arik Roper care au apărut şi în cartea lui, „Mushroom Magick”. Da, vorbesc despre portretele unor ciuperci halucinogene pentru că nu pot să le spun altfel, din moment ce fiecare specie este ilustrată cu o expresie destul de însuflețită. Am mai găsit tot aici o ilustrație creată pentru o scriere de-a lui Alan Moore despre consilierul ocultist al reginei Elisabeta I a Angliei, John Dee, alături de alte imagini bazate pe faună şi vegetație de tip fie fantastic, fie realist şi nu numai. 
 
 
Un alt artist grafic prezent în acest an la Roadburn a fost norvegianul Kim Holm, o prezență ciudată în sensul cel mai pozitiv al cuvântului. Îl poți zări le diverse evenimente de gen din Norvegia, cumva dezorientat dar şi cu o atitudine jovială şi cu mâinile mereu murdare de vopsele care nu cred că ies din sfera de culori dată de roşu, galben, gri şi negru. La fel a fost şi aici, iar cel mai interesant lucru la acest individ este că atribuția lui principală constă în a merge la concerte şi a-şi găsi un loc cât mai aproape de scenă de unde să creeze în timp super-rapid imagini ale muzicienilor care săvârşesc spectacolul. Stilul lui e desprins din cel al benzilor desenate, la care Kim intervine cu un grad de abstractizare foarte înalt. În cazul lucrărilor făcute în fața scenei, privitorul poate traduce imaginile lui ca pe nişte scrijelituri nervoase, din punct de vedere tehnic, dar efectul final concentrează ideea de mişcare şi explozie. Kim Holm a expus de asemenea o serie de lucrări bazate pe stiluri amestecate la 013, lucrări executate aproape în totalitate doar în negru. Aşadar, întunericul e la el acasă când vorbim despre Kim Holm, iar felul în care se joacă cu sensurile cere întotdeauna o reinterpretare a lucrărilor sale. 
 
 
Rămânând în zona vizuală, ilustratorul şi designerul nostru, Costin Chioreanu face deja parte din grupul Roadburn, fiind a patra ediție consecutivă în care a colaborat cu acest festival. La rândul lor, cei de la casa de discuri Svart Records au ales să lanseze cartea acestuia, „Magic As a Golden Mean” tot aici, ceea ce s-a dovedit a fi o alegere foarte potrivită. Cartea reprezintă o selecție de lucrări relativ recente, toate bazate pe tehnica mixed media, cărora li se adaugă descrieri total neconvențiale când vine vorba de semnificație şi încadrare ideologică. Alături de acestea, cartea include şi o poveste plină de aventuri din trecutul post-comunist românesc, văzut din perspectiva unui admirator entuziast de heavy metal. E o poveste care implică, printre altele o scurtă critică la adresa sistemului educațional şi la alte fenomene sociale, investigându-se în acelaşi timp influența nefastă care provine de fapt din pornirea de a critica. Dincolo de carte, aşa cum s-a obişnuit în ultimii ani, Costin a fost desemnat să creeze câteva postere exclusive acestui festival, pentu a onora prezența unor acte muzicale precum show-urile celor de la Wardruna, Enslaved, Skuggsjá şi Virus. Pentru triada formată din Wardruna şi următoarele două menționate, tot el a creat pentru fiecare dintre acestea, nişte proiecții bazate pe desene şi pe idei reinterpretate scoase din miturile arhaice scandinave, care să le acompanieze şi să le intensifice expresia muzicală. De asemenea, tot la 013 au fost expuse toate lucrările realizate pentru ultimul album At the Gates, un număr considerabil de imagini în tonuri de gri, pline de metafore pietrificate, personaje deformate, oase şi labirinturi. 
 
 
În afară de acest întreg tărâm imagistic, Roadburn a adus un aport şi mai mare cinematografiei la această ediție şi spun asta în condițiile în care nu prea am mers la mica sală de cinema a festivalului. Mi-ar fi plăcut extrem de mult să văd „NOLA: Life, Death, & Heavy Blues from the Bayou” pentru că e vorba despre sărăcie, dezastre de diverse feluri, sludge de mlaştină şi Anselmo care, în mod cert te face să râzi, dar o voi face cu altă ocazie. Am văzut doar o parte din documentarul „ Motorpsycho: En Konsert For Folk Flest”, legat de concertul norvegienilor de la Motorpsycho din cadrul festivalului St. Olaf din Trondheim, concert susținut într-o catedrală. Cu sau fără catedrală, documentarul mi-a lăsat impresia că urmăresc un reportaj despre un grup de pocăiți, aşa că nu pot recomanda acest film. 
 
Festivalul a fost inaugurat de un concert cu totul special al celor de la Sólstafir. Special a fost faptul că setlist-ul islandezilor a fost unul aproape instrumental, cu intervenții minimale la voce, dar explozive în acelaşi timp,  motivul fiind că muzica lor a devenit coloană sonoră pentru un film proiectat pe parcursul concertului. Este vorba despre "When the Raven Flies", o producție ieşită la lumină în anul 1984, filmată în Islanda, cu un subiect bazat pe răzbunarea unui personaj masculin față de vikingii care persecutau şi omorau oameni, în timp ce prădau anumite regiuni din Irlanda, inclusiv o parte din familia acestuia. Ulterior, personajul îi va găsi pe norvegieni în Islanda, fapt care construieşte acțiunea principală a filmului. Piesele de la Sólstafir au fost uşor modificate cu această ocazie pentru a nu afecta cumva coerența muzicală şi vizuală. În mare parte, sursa lor a fost albumul „Svartir sandar”, iar felul în care au ales când să introducă anumite pasaje, sau când să se oprească pentru a lăsa doar sunetele şi vocile din film să se audă a fost unul de-a dreptul interesant. Pot să spun că am asistat la un eveniment categoric inedit şi concertul lor reprezintă unul dintre cele mai intense lucruri văzute, deoarece aveai posibilitatea să te pierzi într-un film clasic, a cărui substanță atinge problema nevoii omului de manifestări negative în viața lui, indiferent de conjuctură, iar datorită muzicii, capitolul sensibil rămânea în echilibru.  
 
 
Amuzant a fost că după concertul ăsta am simțit că s-a încheiat festivalul, chiar dacă tocmai începuse. N-aş fi vrut să-mi schimb starea dată de cei de la Solstafir şi nume precum Subrosa, Floor, Salem’s Pot, Mortals, Spidergawd, Primitive Man, Eagle Twin sau Marriages nu m-au convins că ar trebui să încerc. Am zis totuşi să dau o şansă celor de la Russian Circles, doar văzusem că sala cea mai mare era plină până la refuz datorită prezenței lor. Pe vremuri când post-rock-ul nu era un fenomen atât de sufocant, ascultam cu plăcere primul lor album, "Enter", aşa că rămăsesem cu o amintire veche care-mi spunea că oameni ăştia ştiu să declanşeze o atmosferă urbană prin muzică, atmosferă pe care nu ai avea de ce să o respingi pentru că poate fi o companie bună la drumuri lungi. Dar iată că mă văd la concertul lor şi am descoperit o banalitate absolută. Totul suna ca lipsit de vlagă, unde mai pui şi o repetitivitate deloc „vie” sau inspirată. M-am simțit ca un extraterestru văzând atât de multă lume care mergea pe acelaşi fir cu trupa, iar mişcările spectatorilor îmi transmiteau că ceea ce se întâmplă pe scenă este ultra-apreciat, aşa că, în ciuda descrierii mele, introducerea trioului american în lineup-ul festivalului a fost una reuşită.  
 
 
Între timp, la celelalte scene îşi făceau de cap cei de la Thou, Uzala, Moaning Cities, Verbum Verus, apoi Monolord, Anthroprophh, Scott H. Biram sau Moloch, dar eu i-am aşteptat pe cei la Wovenhand. Şi normal că ei au venit, marcând acel moment cu începutul unui turneu de promovare a noului album, "Refractory Obdurate". Cu siguranță că un live cu Wovenhand este de aşteptat şi intră neapărat în orice istorie individuală. O astfel de muzică definită de genuri precum country, blues, folk, sau gothic, toate abordate într-o manieră alternative trezeşte tot felul de trăiri şi cred că e imposibil să nu te gândeşti la Johnny Cash, la Hank Williams, sau să-ți imaginezi un Nick Cave mai zvăpăiat. În ciuda acestor trimiteri, Wovenhand rămâne un fenomen unic, mai ales din cauza percuției care îndreaptă gândurile către ideea de ritual sau orice fel de magie rurală, dar în acelaşi timp, factura sunetului păstrează o notă contemporană. Noul album este extrem de animat, aşa că a fost minunat să-i aud cântând piese ca "Good Shepherd" sau "Hiss", dar recunosc că si cele de pe "The Laughing Stalk", de exemplu "Closer", sau "Maize" m-au pus într-o stare de contemplare foarte plăcută. Un alt lucru fascinant este să observi pe parcursul show-ului gestica şi mimica lui David Eugene Edwards, detalii care-l fac să fie o prezență incomparabilă, aşa că uneori aveam impresia că îmi cântă o speritoare de ciori care a prins viață. La sfârşit, m-am simțit ca un țăran fericit că i-a crescut porumbul. 
 
 
Am zis că ar fi în regulă să evit primul show Eyehategod care urma imediat după Wovenhand, din nou, din pricina neconcordanței dintre efectele acestor trupe asupra minții. Ştiam că vor mai avea un concert a doua zi la Het Patronaat, dar întâmplarea a făcut să nu ajung nici acolo. Nu e prima dată când am ocazia să văd Eyehategod şi nu o fac. Cu siguranță nu sunt un fan al acestei trupe, dar în acelaşi timp curiozitatea de a-i auzi live este mare, însă ceva nu se leagă pe undeva, ceva ce multă lume ar judeca având în vedere popularitatea acestei trupe. Alte nume care au acoperit această primă zi sunt Bell Witch, The Tower, Minsk, Fister, Kandodo featuring Robert Hampson, Ken Mode, Helms Alee, Cortez, Bongripper care au cântat integral albumul "Miserable", Mugstar, Goatwhore şi Lazer/Wulf.  
 
În continuare, ziua a doua, a cărei curatori au fost Ivar Bjørnson de la Enslaved şi Einar Selvik de la Wardruna, m-a ținut doar la scena principală, aşa că nu am avut de-a face cu prestațiile unor artişti precum Steve Moore, Svartidaudi, Salope, Der Weg Einer Freiheit, Junius, Big Naturals, Brimstone, City of Ships, Focus – fapt considerat o pierdere fiindcă aş fi vrut să-i aud pe progger-ii ăştia nebuni, însă alții le-au luat locul, apoi au mai fost Robert Hampson, The Heads, Tombstones, Lucifer, Profetus, Death Hawks, Agusa, Downfall of Gaia, Pyramidal, Skeletonwitch, sau Mortals. E lesne de observat că programul zilnic de la Roadburn este unul foarte încărcat şi de aceea nu încerc niciodată să alerg de la o scenă la alta pentru că ar însemna prea mult pentru un singur creier. Am fost la primul concert al zilei, aparținând norvegienilor de la Virus. Aşa cum spuneam în reportajul de la Inferno, trupa asta oferă un dramatism gigantic, mai ales când se află pe scenă. Însă găsesc mai multe lucruri de apreciat atunci când îi aud într-o sală mică, fiindcă în caz contrar anumite detalii se pierd. În altă ordine de idei, aici au cântat şi mai multe piese noi care par să devină şi mai experimentale. Sper să ne „lovească” în curând cu un album de toată frumusețea. 
 
 
A urmat un alt show Sólstafir, de data asta unul normal ca să-i spun aşa, dar am vrut să rămân cu amintirea celui instrumental. Aşa că în continuare m-am preocupat de Fields of the Nephilim, o figură muzicală total ieşită din comun în zilele noastre, reprezentând practic una dintre cele mai puternice influențe ale muzicii goth. Cred că momentul lor a fost perfect, poate că doar primele două piese nu m-au convins, nefiind preferatele mele, prilej cu care m-am apucat să analizez imaginea trupei pe care am găsit-o foarte haioasă. Dar apoi am auzit cele mai grele hituri ale acestei trupe, interpretate într-un fel sumbru, fix cum le stă bine britanicilor. Multă lume dansa şi se entuziasma în fel şi chip ca reacție la cântece precum Moonchild, Dawnrazor, Psychonaut, For Her Light, sau The Watchmen, ceea ce e natural, pentru că dacă nici ei nu sunt catchy, atunci nimeni mai nu poate fi. 
 
 
A urmat Wardruna, ceea ce se poate descrie ca un punct de culminație zărit în orizonturile acestui eveniment. Momentul lor a inclus compoziții muzicale selectate de pe ambele albume ale grupului norvegian, "Runaljod - Gap var Ginnunga" şi "Runaljod – Yggdrasil", însă o bună parte dintre acestea a fost reorchestrate. Ştiam că o muzică inspirată din filozofia runică nu are cum să te lase indiferent, ştiam că Einar „Kvitrafn” devine din ce în ce mai popular, mai ales în urma contribuției la coloană sonoră pentru serialul „Vikings”, ceea ce îl face să fie şi mai pretențios cu propria muzica, dar cu toate astea show-ul Wardruna m-a şocat prin felul în care numerosul grup de pe scenă poate să tranforme un simplu concert într-o ceremonie dintr-o altă dimensiune. Faptul că Einar se foloseşte de instrumente arhaice din cultura nordică de tip acustic este unul dintre catalizatorii acestei transformări, însă cred că prezența solistei Lindy Fay Hella este de fapt cheia necesară acestei migrații în spațiu şi timp. Ai putea să juri că ea este o valkyrie, ba poate o ființă neomenească datorită timbrului său vocal care uneori întrece limitele sălbăticiei.
 
 
Această etapă a festivalului, numită foarte inspirat Houses of the Holistic a continuat cu Enslaved, care la rândul lor au oferit un show special ce a inclus piese mai vechi care nu se mai cântă de ceva vreme, de pe albume ca Frost, Eld, chiar şi de split-ul cu Emperor din 1993, mai precis, Allfáðr Oðinn. A fost cu siguranță un show unic în contextul actual, unde fiecare cântec era introdus de câte o rună cu o legendă a unei zeități corespondente. 
 
 
Din punct de vedere muzical, cred că apreciez mai mult un playlist ca cele cu care Enslaved obişnuiesc în ultima vreme, iar lucrul ăsta vine de la faptul că prefer mai mult vocea clean a clăparului Herbrand Larsen decât vocea etern indispusă a lui Kjetil Tvedte Grutle. Iar cum albumele mai noi fac mai mult uz de această voce melodică, cred că a fost mai interesant show-ul din următoarea zi, care a fost bazat pe piese de pe ultimul release, "In Times", sau de pe "Isa", ori Monumension. Extrem de binevenită a fost şi alăturarea lui Einar Selvik de Enslaved pentru a interpreta piesa Convoys to Nothingness
 
 
Revenind la ziua a doua, aceasta a fost încheiată de Skuggsjá, un proiect care-i uneşte pe cei la Wardruna şi Enslaved sub dirijarea lui Bjørnson şi Selvik, care au venit cu această idee pentru a marca aniversarea cu numărul 200 a constituției norvegiene. Skuggsjá se traduce ca „oglindă”, iar genul abordat reflectă cu strictețe exact ceea ce spune această alăturare de muzicieni: folk şi black metal. Astfel vorbim despre o călătorie a muzicii în timp, care pleacă de la vechile creații proto-scandinave şi ajunge la metal, unde, în mod evident, tema este ghidată de tot felul de valențe naționale. Eu consider că varianta mai bună este cea în care aceste trupe îşi văd de treabă în mod separat, deşi nu pot să neg caracterul inedit al conceptului elaborat odată cu această colaborare. Proiecțiile din spatele muzicienilor nu au făcut decât să întărească acea componenta magică ce le ghidează compozițiile către teritorii ascunse de ochiul cotidian, înfățişând diferite alegorii mitice create într-o manieră particulară, dar şi escapade abstracte figurate printr-o perspectivă atemporală.  
 
 
Startul zilei de-a treia a fost dat de Claudio Simonetti cu Goblin, interpretând coloana sonoră de la „Dawn of the Dead”, cu filmul pe proiector bineînțeles. A urmat o sumedenie de alte nume colorate, precum Botanist, Briqueville, Coma Wall, Miava, Death Penalty, Oozing Wound, Kind Dude pe care aş fi vrut să-l ascult, dar ploaia şi băutura m-au ținut, din păcate departe de Het Patronaat, apoi Acid Witch, Sun Worship, The Heads şi Fields of the Nephilim din nou cu setlist-uri diferite, Domo, Ashtoreth, Kayo Dot, Black Anvil, Darkher, Your Highness, Mugstar ‘Ad Marginem’, Undersmile, Coltsblood, Tangled Horns, Zombi, Fistula, Samal, The Picturebooks şi King Hiss.
 
La un moment dat am avut de ales între Tombs şi Messenger, dar având o afinitate pentru progger-ii „psihedelici” din Londra, alegerea nu a însemnat vreo dificultate. Am fost martorul unui concert care nu a lăsat nimic de dorit. Messenger au cântat de pe cel mai recent material, Ilusory Blues piese superbe, interpretate fără niciun defect. E multă poezie şi trăire în muzica acestor oameni, lucru care te face să-ți doreşti o teleportare pe o planetă populată doar de copaci şi plante. Acum sper să şi existe aşa ceva. Proiecțiile pe care le folosesc în timpul concertului sunt la rândul lor din registrul oniricului şi reprezintă un mod cinstit de a lăsa formele geometrice şi culorile să traducă muzica. Din păcate, interesul pentru această trupă nu a atins un nivel ieşit din comun. Au cântat la Green Room, o sală cu o capacitate mică, iar de la jumătatea concertului, locul devenise parțial gol.
 
 
 
La Stage01 i-am găsit apoi pe britanicii de la Zoltan în plină desfăşurare, delectând oamenii cu un electro progressive, oarecum space rock, având în spate un slide cu capturi din toate filmele grele şi demente ale anilor ’70 şi ’80. Muzica lor aduce aminte de soundtrack-urile operelor lui John Carpenter şi e plină de clape demne de discoteci cosmice, bas zguduitor şi tobe care urmăresc o linie destul de experimentală. Sunetul de tip vintage este caracteristica lor principală şi trebuie să recunosc că, odată ce i-ai găsit e foarte greu să te desparți de muzica lor. 
 
 
Întorcându-mă la Green Room, i-am ascultat pe Urfaust din uşă, având o coadă de încă trei metri în spatele meu, formată de oameni care încercau să priceapă ceva din acest concert. Treburi de priceput au fost destule, fiindcă olandezii reuşesc să facă o muzică destul de încărcată, având în vedere că vorbim despre o trupă formată din doi membri. Nu mă aşteptam ca vocea să sune atât de frumos live, dar iată că s-a întâmplat, acesta fiind elementul principal care reuseşte să separe ceea ce face Urfaust de tot ceea ce se cheamă atmospheric black metal. Bineînțeles că nu lipsesc obiceiurile genului din abordarea lor, precum țipetele bizare care nu mai sunt bizare şi riff-urile melancolice care nu mai inspiră chiar aşa multă melancolie. Dar acestea sunt momente izolate, în rest, Urfaust chiar inovează acest stil într-un mod demn de toate complimentele. Am auzit piese de pe Geist Ist Teufel, sau de pe split-urile cu Circle of Ouroborus şi Joyless.  
 
 
Afterburner reprezintă ziua de închidere a festivalului, o zi a epavelor în rândul spectatorilor care vin după trei zile pline de tot felul de aventuri extreme. Însă nu e o remarcă chiar atât de generală pentru că, de fiecare dată există câteva grupuri de oameni care apar la Roadburn strict pentru această zi. Este cea mai liniştită fază a festivalului cu numărul cel mai mic de trupe în lineup. Am trecut pe la Bongripper care stăteau foarte bine la capitolul sunet, însă eu caracterizez acest gen ca fiind muzica unui călător fără destinație. Iar vorba „life is a journey, not a destination” nu ştiu cât se mai aplică, fiindcă vorbim despre o călătorie făcută cu o maşină veche plină de fum şi oameni care nu vor păstra nicio amintire despre drum. Astfel că am văzut, am ascultat dar nu am rămas cu nimic. 
 
 
Aş fi vrut să merg la Cul de Sac să văd care-i treaba cu Gnaw Their Tongues, însă la scena principală venea din nou Claudio Simonetti, de data asta ca să interpreteze coloana sonoră de la "Suspiria". Cu siguranță că nu am putut rata prilejul de revedea filmul şi de a-i reauzi pe Goblin cu una dintre capodoperele preferate în materie de soundtrack-uri horror. Iar această muzică, redată la un volum considerabil, într-un spațiu atât de vast înseamnă iadul descreiraților pe pământ. Am tot respectul pentru Simonetti şi compania fiindcă au ales să concerteze mai des şi să meargă în cât mai multe locuri, deoarece vorbim despre nişte muzicieni incredibil de talentați. 
 
 
Apogeul zilei a fost însă Anathema, mai ales pentru că au ales să prezinte un show special în care au fost invitați Darren J. White, primul vocalist al trupei şi fostul compozitor al acesteia, Duncan Patterson. Aşă că a fost cazul unei configurații de înregistrat în dosarele istoriei muzicii live, numai că englezii au avut programat un show care depăşea durata de două ore. Bineînțeles că invitații şi-au făcut apariția în ultima parte a concertului, iar oricât de interesant şi rar ar părea acest eveniment, un show Anathema cu o durată atât de lungă mi se pare mult prea mult. Am asistat doar la prima parte în care muzicienii au interpretat piese de pe materialele recente, ceea ce a sunt destul de în regulă, dar nu suficient cât să mă determine să rămân până la sfârşit.
 
 
Am ales să mă retrag în acest punct al festivalului, rămânând fără energie suficientă cât să văd şi The Osiris Club, ultimul headliner al zilei. Alți artişti ai acestui deznodământ au fost Izah, Abrahma, Hypnos, Tweakbird, Argus, Admiral Sir Cloudesley Shovell, Lo-pan, Bast, Terminal Cheesecake, The Golden Grass şi White Hills. Este evident că Roadburn înseamnă unul dintre cele mai ramificate evenimente, care acoperă un câmp uriaş de stiluri şi artişti, care dăinuie atât în cele mai întunecate colțuri, cât şi în cuvintele celor mai cunoscute entități Media. Se mai observă că majoritatea muzicienilor încearcă să aducă ceva ce nu vor prezenta în alte părți, sau dacă o vor face, Roadburn este considerat punctul de start al unei eventuale noi abordări. E un festival care schimbă în totalitate fața oraşului care-l găzduieşte, transformându-l pentru patru-cinci zile într-un sat populat de oameni care se hrănesc doar cu muzică, un loc în care nicio tensiune nu-şi poate face simțită prezența. De asemenea, petrecerile oficiale date la 013 după concerte sunt exact cum ar trebuie să fie, în special serile lui Alan Averill de la Primordial, ale cărui playlist-uri îngropate în heavy metal pur înseamnă cel mai bun pretext de pierzanie pe care majoritatea indivizilor îl caută. Sper să ma întorc şi anul viitor cu poveşti de-aici.  
Autor: Gina S.
Foto: Gina S.
Vezi galeriile trupelor: Anathema, Enslaved, Solstafir,

Data concert:  April 09, 2015  | 0 Comentarii  | 5776 Vizualizari « INAPOI

Comenteaza la: Roadburn 2015, expediție în canionul-paradis

COMENTARIUL TAU

Alte articole din Concerte