Rock'n'roll-ul nu a murit. Încă. AEROSMITH live în Stockholm, Suedia

(Aerosmith / Rival Sons, Let Rock Rule Tour, Tele 2 Arena Stockholm, 01.06.2014)
În ultima vreme, de câte ori apare posibilitatea de a vedea o legendă rock în concert, mă pun să socotesc. Nu banii, ci anii. De exemplu aşa: Steven Tyler are acum 66 de ani. Turneul Let Rock Rule va ţine cam până la sfârşitul anului. (Asta dacă nu se prelungeşte desigur, ceea ce n-ar fi neapărat un lucru nemaivăzut.) Aerosmith se vor întoarce apoi în America, vor freca o vreme menta în post-turneu, vor înregistra poate un nou album, astfel că, pe când ar fi să revină în Europa, Steven va avea în jur de 70 de ani. Concluzia: se prea poate ca acesta să fi fost ultimul turneu european Aerosmith. Și chiar dacă nu, nu-s convins că mi-aş dori să văd un Steven Tyler septuagenar pe scenă. Deşi n-ar fi poate nici o diferenţă, deoarece domnul Tallarico sfidează în mod evident cu mare succes legile firii. Este efectiv inexplicabil în termeni umani cum poate o persoană de vârsta lui să fie într-o formă fizică atât de bună. Poate că ia aceleaşi chestii ca Mick Jagger.


Rival Sons s-au potrivit atât de bine în peisaj încât aveai impresia că s-au înfiinţat în urmă cu cinci ani cu scopul explicit de a putea deschide cândva pentru The Toxic Twins. Vreau să spun că băieţii din California cântă un fel de blues rock sudist, situabil undeva între Lynyrd Skynyrd şi Rolling Stones şi aflat în mod clar în descendenţa Aerosmith. Concertul a avut astfel o alură din asta de fathers and sons, de predare a ştafetei şi e întotdeauna frumos să vezi aşa ceva. Am bănuit de altfel că mai există formaţii de acest gen în America, dar nici sigur nu poţi să fii în ziua de azi. Poanta e că Rival Sons îşi scot albumele la Earache, care poate fi considerat un alt semn al schimbării, căci Earache se ocupa pe vremuri de death şi grind. (Aici a apărut şi nemuritorul Scum, discul de debut Napalm Death.)

Pentru Rival Sons turneul a fost deci o mare şansă. Nu numai că şi-au asigurat binecuvântarea lui Tyler & Perry, dar au reuşit să-şi promoveze şi noul – al patrulea – album de studio, intitulat Great Western Valkyrie. Discul nu apăruse încă la momentul concertului, Jay Buchanan a atras însă de câteva ori atenţia asupra iminenţei fericitului eveniment. Nu prea sunt în temă cu discografia Rival Sons, pot doar să presupun că s-a cântat şi de pe Valkyrie. Indiferent însă de unde proveneau piesele, stilul Rival Sons e unul care îmi place din principiu şi trupa a fost convingătoare. E drept că erau puţin pierduţi pe scena uriaşă – gigantică de-a dreptul – de la Tele 2 Arena, dar asta e de înţeles. Scena era prea mare pentru orice formaţie „normală”. Dar altfel cum ar fi putut să încapă egoul lui Steven Tyler pe ea?

Am făcut tot posibilul să îmi placă albumul Aerosmith de acum doi ani (Music from Another Dimension), l-am ascultat şi reascultat, am încercat să nu-l compar cu cele clasice, dar degeaba, dragoste cu de-a sila nu se poate. Nu că ar fi o catastrofă, dar nici o capodoperă nu e. Și nu e cu siguranţă nici cel mai iubit material al formaţiei. Faptul că nu au cântat decât două piese de pe el – Oh, Yeah şi Freedom Fighter – nu a produs probabil mare dezamăgire în public. (În treacăt fie spus, dacă ajungi să îţi botezi un cântec Oh, Yeah înseamnă că nu eşti dispus la mari eforturi creative.) Freedom Fighter, cu Joe Perry la microfon, a fost însă o alegere bună. Simplă şi directă cum e, părea să provină din epoca pre-Permanent Vacation şi s-a integrat foarte bine în setlisul bazat preponderent pe albumele din anii şaptezeci. Mă rog, poate că asta e mai mult o impresie şi nu un fapt statistic. Triada de aur Permanent Vacation (1987) – Pump (1989) – Get a Grip (1993) a fost în orice caz reprezentată prin câte două – trei piese, în timp ce de pe Toys in the Attic (1975) s-au cântat patru. Printre ele, inconturnabilele Walk This Way şi Sweet Emotion. Ultima a şi încheiat evenimentul (care a început cu Draw the Line.) În ce mă priveşte, m-aş fi putut lipsi de I Don't Want to Miss a Thing, aş fi preferat să aud în locul ei un blues autentic de pe Honkin' on Bobo sau ceva mai serios de pe Nine Lives (1997), dar trebuiau făcute concesii şi fostului public MTV.

Concertul a stat desigur sub semnul excesului, a fost adică un adevărat show rock. La un moment dat, a apărut de exemplu pe scenă (nimeni nu ştie cum, probabil prin ceva procedee magice) un grand piano alb, fără alt scop decât ca Steven Tyler să poată cânta intro-ul de un minut jumate de la Dream On cu propria lui mâna de superstar. Asta în condiţiile în care clăparul de turneu stătea degeaba cu cinșpe metri mai încolo. E drept că a profitat şi Joe Perry de ocazie şi a escaladat instrumentul pentru a performa un solo în stilul lui Slash din clipul la November Rain. Și foarte bine că a făcut-o – că au făcut-o – căci esenţa rockului, aşa cum a fost el conceput şi practicat în anii şaptezeci şi optzeci, este dată tocmai de aceste gesturi grandomane şi complet inutile, de acest apetit pentru kitsch sau, mai filosofic vorbind, de această celebrare a impurităţii artei. Numai că, pentru a face astfel de gesturi, pentru a-ţi permite toate aceste lucruri fără să pari complet ridicol, trebuie să ai o anumită statură. Or, asta nu mai pare posibil în ziua de azi. Acesta este şi motivul pentru care, când formaţii ca Aerosmith, Kiss, AC / DC, Van Halen şi câteva altele vor dispărea, ceva important se va pierde. Indiferent câte şi cât de bune trupe există acum sau vor apărea pe viitor, ele nu vor putea să ia locul celor enumerate. Și asta n-ar nici o legătură cu genialitatea componistică sau cu un secret cândva ştiut şi acum uitat. Are legătură cu faptul că dintr-un fenomen cu semnificaţie culturală, rockul s-a transformat într-un gen de nişă. Indiferent câtă lume îl mai ascultă sau o va face pe viitor.