Soulfly, Incite si Truda la Sala Polivalenta

Soulfly pentru a doua oara in la Bucuresti. Ce a fost diferit: doar o trupa romaneasca in deshidere (Truda, fata de IPR si Coma in 2004), Ritchie Cavalera cu Incite (pentru prima data pe meleagurile astea), precum si locatia (Sala Polivalenta acum fata de Arenele Romane atunci). Ce a fost la fel: din fericire, publicul – peste 2.000 de oameni, la fel de inimosi ca si cei aproape 2.500 din 2004; din fericire, prestatia lui Max&Co – excelenta si atunci si acum; si, din pacate sunetul – usor neclar atunci, chiar mai mult neclar acum – tiuitul care imi strapunge si acum urechile sta marturie.

Am ajuns cand Truda incepusera deja, totusi am prins suficient de mult din recitalul de 30 de minute al clujenilor. M-au impresionat placut si de data asta. Au prestat energic, au comunicat cu publicul, iar Sebastian Stancu a fost intr-o forma de zile mari (a fost peste Ritchie C. cu cel putin doua clase – dar despre asta un pic mai incolo). Publicul a reactionat foart bine, in special catre sfarsit la deje cunoscutele Te nasti, trudesti si mori, Popa si Purcica mea. Personal n-as fi ales cantecul asta pentru incheiere, mai ales ca referintele constante la garnitura, chiftele si salata in versuri fac nota discordanta cu mesajele mult mai profunde din restul pieselor Truda. In fine, asta e un detaliu, pe ansamblu clujenii au fost cat se poate de bine in conditiile date. Si aici ma refer la sunet, care n-a fost chiar ce trebuie, mai ales in partea dreapta a salii.

Truda

Ritchie Cavalera a continuat traditia catastrofala inceputa de Laura Harris in deschidere la Iron Maiden. Fara sa fie la fel de praf ca distinsa domnisoara si fara sa aiba un fond genetic comun cu memebrii trupei care urmau, Incite n-au fost totusi decat o palida palida replica Soulfly – de la muzica pana la tricoul de fotbal imbracat regulamentar peste cel negru.
Probabil varsta e o scuza, iar influentele muzicale erau inevitabile cand traiesti asa de aproape de zeul Max, dar in afara de multa risipa de energie, n-am vazut prea mare lucru. Negativul ar fi fost cum ar fi fost, dar vocea... tocmai vocea... Cred ca multi dintre cei care il plac pe Max Cavalera si incearca sa-l imite uita un lucru important: de-cla-ma-ti-a. Omul nu latra ca un apucat 500 de cuvinte pe minut pe toata piesa. Are pauze de efect. Isi construieste repetitii hipnotice: “on, and on and on into Babylon” sau “an eye for an eye for an eye for an eye” sau “violence is what we breed, racism is what we breed”. Gaseste cuvinte care asociate au valoare de scandari de manifestatie: “Blood, fire, war, hate” (mai c-astepti s-auzi si “who do we appreciate?” dupa:)). Ei bine, Ritchie ne-a servit o voce fara prea mult volum si monotona pana la adormite pe tot parcusul celor aproape 40 de minute de recital. Ce sa zic, mai e mult pana departe... Nici pe ei nu prea i-a ajutat sunetul, dar nu cred ca asta a fost principala problema.

Incite

Ei bine, Soulfly au meritat tot acest efort, plus cele 45 de minute de pauza pana au intrat in scena. Plus lipsa berii, plus tiuitul urechilor de a doua zi. Si ar fi meritat si inca un chin sau doua in plus. De la Blood Fire War Hate, cu care au deschis, si pana la bis-ul cu Jumpdafuckup si An Eye for An Eye, toti au fost fantastici. Playlist-ul a fost cumva asteptat, cu Back To The Primitive, Doom, Unleash, Umbabarauma, Porrada cu un drum jam in care un fan a urcat pe scena ca sa-i ajute la sectia ritmica, precum si preluarile Sepultura: Roots Bloody Roots, Refuse/Resist si un Arise combinat cu putin Dead Embryonic Cells. Sigur mi-a scapat cate ceva, dar a fost prea frumos si prea intens ca sa retin totul (si, atentie, dupa cum spuneam nu s-a dat bere in sala:).
Am avut si ocazia sa-l vad pe Max cantand la deja celebra chitara cu patru corzi, transformata dintr-un simplu accident intr-o serie speciala ESP. Click aici pentru detalii. Ma rog, nu stiu daca e o “interesantenie” sau omul chiar e relaxat si nu foloseste doua din sase corzi – cert e ca n-am sesizat nimic deosebit la chitara aia si cred ca a cantat cu ea pentru ca trebuie s-o promoveze ca sa mai faca niste bani impreuna cu ESP.
In rest, aceleasi indemn “Open a mosh pit right here!”, aceeasi separare a publicului in doua (la piesa Moses, oare?) si acelasi tricou al nationalei Romaniei imbracat catre sfarsitul concertului (doar ca numarul doi, parca data trecuta a avut cinci). Nici nu trebuia mai mult, a fost excelent asa.

Soulfly