Thrash Till Death Festival, Kavarna, Bulgaria

Despre festivalul Thrash Till Death din Kavarna am aflat din intamplare si cu vreo doua zile inainte. Cum nu sunt decat vreo 46 de kilometri mai la sud de unde stateam cu burta la soare si cum am avut si cu cine merge pana acolo, am zis de ce nu. Mai ales ca asa puteam compensa pentru concertul Overkill ratat anul trecut; se pare ca vecinii nostri sudici au fost mult mai norocosi in ceea ce priveste vremea, asta ca sa nu mai vorbim de norocul cu un primar rocker.
Deschiderea le-a apartinut bulgarilor de la Last Hope, o trupa spre hardcore ce a incercat sa incinga cei nu foarte multi spectatori (desi o racorire era mai binevenita la ce canicula era). Cred ca scopul le-a fost atins, oamenii reactionand pozitiv la dinamica de pe scena. Pe mine nu m-au impresionat, dar am remarcat ca nu suna rau deloc si probabil ca alegerea organizatorilor a fost inspirata.

Cu 3 Inches of Blood am luat cunostinta odata cu albumul Fire Up the Blades, cand n-am ramas cu prea multe de pe urma ascultarii acestuia. Acum insa mi-am amintit de ei din primele clipe, asta datorita (sau din cauza?) vocii lui Pipes. Imi pare rau, dar imi mentin pozitia: nu-mi plac vocalizele inalte ale individului nici sa ma-mpusti. Cu exceptia vocii intai, n-as avea prea multe sa le reprosez canadienilor, poate numai faptul ca au fost cam statici. La capitolul acesta, o bila alba pentru acelasi Pipes, fiind singurul care s-a agitat, iar comunicarea a fost destul de buna. Altfel, oamenii suna destul de ok cu heavy metalul lor cu elemente thrash, acestea din urma fiind mai evidente live decat pe album. De fapt, in concert mi-au placut mai mult decat pe produsul de studio, de aici reiesind ce stiu sa faca ei mai bine – Trial of Champions, The Hydra’s Teeth, Crazy Nights si Forest King aratand acest lucru de minune.

Nu am fost si nici n-am devenit fan Exodus, dar americanii astia rup scena in doua. Daca doriti sa vedeti brutalitate, furie si violenta exprimate genial prin muzica un astfel de concert nu trebuie ratat. Tharsh metal incisiv si nelasand loc la prea multe contre, un Rob Dukes rau (da’ rau), niste riff-uri taioase din partea lui Gary Holt si un bas criminal in mainile lui Jack Gibson cam asta am vazut timp de o ora si un sfert pe scena din Kavarna. Fara a fi un admirator infocat al subgenului, e greu sa nu te lasi molipsit de energia de pe scena; cam asta mi s-a intamplat mie, iar piese ca Deathamphetamine, A Lesson in Violence, Children of a Worthless God, si mai ales Exodus, Blacklist si The Toxic Waltz m-au facut sa apelez la un headbanging dracesc.
Cu toata energia degajata pana acum dinspre scena, atractia serii pentru mine nu-si facuse inca aparitia.

 Astept de ceva ani sa vad Overkill live si nu pot spune altceva decat ca a meritat din plin asteptarea. Bobby „Blitz” & Co. sunt dementiali pe scena si mi-e greu sa adaug altceva. Un show fenomenal, avantajat de un sunet foarte bun si de lumina in ton cu muzica (sau lipsa ei), niste muzicieni exceptionali si o prezenta scenica remarcabila (nu numai in ceea ce-l priveste pe Bobby, desi el a condus ostilitatile) – aceasta inseamna Overkill live. Comunicarea cu publicul a fost permanenta, iar acesta a reactionat, desi nu atat de puternic pe cat ma asteptam eu. Au fost ceva dinamitari incepand cu Rotten to the Core, dar in afara de primele randuri, bulgarii mi-au parut destul de apatici. Criminal au sunat Horrorscope (despre care Bobby a spus ca n-au mai cantat-o de foarte mult timp si ca Linsk a vrut sa rada de ele incluzand-o in set-list, dar ideea e ca a iesit remarcabil), Walk through Fire, Skull and Bones, Necroshine, Wreckingcrew (nici nu ma asteptam sa lipseasca) si punk-simpatica Old School (care da extraordinar in concert). Finalul a fost marcat de Fuck You, pe care au cantat-o partial impreuna cu cei de la Exodus, dar si la care Bobby a facut o gafa cat pectoralii lui de mare. Pentru ca i se parea ca publicul nu striga destul de tare „fuck you!”, s-a gandit sa spuna ceva de genul: „Louder! I can’t hear you! What are you, Romania?” – faza la care noi am strigat cu tot sentimentul: hey, fuck you! Ce nu s-a gandit domnul Blitz a fost ca erau destul de multi romani prezenti acolo si parca ei se agitau si cantau cel mai tare (probabil ca ar fi fost mai multi daca nu era meci Staua - Galata). Oricum, urat din partea lui, indiferent de ce s-a intamplat anul trecut. Cu exceptia acestei faze de dat cu mucii-n fasole, numai la superlativ despre americani: Dave Linsk este maestru, Ron Lipnicki rupe tobele, iar Bobby este un pachet de muschi ce n-a stat o clipa. De la super-rapid la lent si apasator si inapoi la super-rapid, Overkill sunt impresionanti pe scena. Clar, de vazut.

In ceea ce priveste organizarea, nu cred ca ar avea cineva de ce sa se planga: s-a inceput la timp, jandarmii au fost foarte decenti, mancare si bautura s-au gasit la preturi rezonabile, s-a intrat cu aparate foto de orice fel, iar sunetul a fost foarte bun. Ca era greu sa gasesti pe cineva vorbind engleza e partea a doua. La capitolul public, repet, am fost dezamagita: putina lume si nu foarte entuziasta, vorbind la modul general. Plus ca... ce-or uita ai nostri sa se mai spele, dar si acolo mi s-a mutat nasul in incercarile mele de a naviga prin primele randuri. In rest, oameni civilizati si neporniti pe fapte mari, nu cred sa fi vazut vreo samanta de scandal.

Galerie foto:

Last Hope

3 Inches of Blood

Exodus

Overkill