TUBORG GREEN FEST presented by SONISPHERE FESTIVAL, ziua 3

A treia zi de festival incepe cu Luna Amara, care aduna in fata scenei un public fidel, destul de numeros, in ciuda caldurii inabusitoare de amiaza. Rock-ul alternativ pe care-l practica cei cinci clujeni nu mi-a placut niciodata, dar pe scena fac treaba buna, suna profesionist si inchegat, iar Dizident si Loc lipsa agita bine spiritele. Spre deosebire de cealalta trupa romaneasca, Luna Amara se integreaza in peisajul festivalului tinand cont de ziua in care canta.

In pauza dintre concerte aud o discutie in care cineva se intereseaza cine urmeaza: „era o trupa, ceva cu a, dar n-am retinut”. Este vorba de Anathema si ma intreb in ce masura te numesti rocker daca n-ai auzit de ea. Pe de alta parte, o parte din cei prezenti la festival se incadreaza in categoria „venim la concerte pentru ca e cool, ne vede lumea, da bine”. Oare or intelege ei ceva din fenomenul acesta rebel, care a luat amploare si a transformat lumea moderna, numit rock? Indoi-m-as... Britanicii insa au multi fani in Romania, pe vechii prieteni ii recunosc in public, astfel ca ignoranta se pierde printre cei care canta impreuna cu Vincent Cavanaugh Lost Control, Deep si Fragile Dreams. Ma mira insa decizia de a incepe concertul cu un cover, Kashmir (Led Zeppelin), cand timpul este si asa scurt. La fel, ma mira lipsa unei piese de pe ultimul album. Dar nu am timp sa-mi pun prea multe intrebari, caci ma las vrajita de Empty, Closer si A Natural Disaster (cantata impreuna cu Lee Douglas). Timpul nu i-a schimbat pe simpaticii insulari, asa ca ne ofera concertul frumos pe care-l asteptam – cu o mica surpriza: noua tunsoare a lui Danny Cavanaugh.

Cam greu de incadrat intr-un stil muzical americanii de la Stone Sour. Lumea zice metal alternativ, dar e simplu de pus eticheta asta atunci cand nu gasesti ceva clar. Alternativul este prezent in piesele lor, nu-i vorba, dar alaturi de el vin elemente sludge, mult groove, totul fiind suprapus peste un heavy-rock foarte energic si cu lipici la public. Garantia unei muzici aparte este data de vocalul Corey Taylor si chitaristul Jim Root, ambii membri Slipknot, dar fara masti de data aceasta. Nu sunt familiarizata cu piesele Stone Sour caci este prima data cand ascult. Le-am retinut insa pe cele care mi-au atras atentia – The Bitter End, Digital, Hell & Consequences si, in mod special, 30/30-150 cu care au incheiat.

De la grunge la heavy metal, Alice in Chains este o trupa foarte cunoscuta si care isi adjudeca o buna parte dintre spectatorii veniti in seara aceasta. Iar show-ul este pe masura asteptarilor celor veniti cu bannere si inghesuiti la gard pentru a-i vedea pe simpaticii americani. Si fetele lor arata ca nu sunt dezamagiti. De la Them Bones si pana la Rooster, vocalul William DuVall canta cu multa daruire si nu sta locului o clipa, in timp ce colegii sai ii tin isonul si muzical, si „scenografic”. Solistul foloseste deseori chitara, in timp ce chitaristul de drept, Jerry Cantrell, preia din atributiile vocale pe multe dintre piese. Intrucat n-am avut prea multe preferinte in cadrul miscarii grunge atunci cand isi traia apogeul, la un moment dat muzica incepe sa-mi para monotona, doar Check My Brain si Acid Bubble captandu-mi atentia. In rest, am urmarit un show intens, memorabil pentru multi din jurul meu, dar despre care nu cred ca voi povesti nepotilor.

Un „pic” diferit stau lucrurile la Rammstein, caci in cazul trupei germane spectacolul face totul. In pauza de o ora, nu putem vedea nimic din ceea ce ni se pregateste, caci o cortina neagra acopera totul. Cand aceasta cade, dedesubt se intinde o alta cortina cu un imens steag al Germaniei. In acest moment nu pot sa nu ma gandesc la scorul meciului cu Anglia care s-a incheiat nu demult... Se da la o parte si a doua cortina, din spatele careia se arata ciudatii rockeri care de cand s-au adunat pentru a forma o trupa nu i-au schimbat componenta. Industrialul agresiv, ritmul sacadat, militaros, stilul rastit si laitmotivul electronic – toate acestea au priza la un public foarte agitat, care e in culmea fericirii de la Rammlied incolo. Urmeaza o trecere in revista a unor cunoscute piese, toate insotite de un adevarat spectacol de teatru (al grotescului) extrem de bine pus la punct; retin Du riechst so gut, Du hast, Links 2-3-4 (care ar trebui sa le aminteasca celor care cred ca Rammstein are vreo legatura cu aripa dreapta a politicii ca, din contra, au afinitati de stanga, asa cum insusi chitaristul Richard Kruspe afirma), Sonne, Feuer frei!, Keine Lust, Benzin si Frühling in Paris, dar stiu ca acesta nu-i setlist-ul complet. Recuzita este impresionata, in special cea legata de aspecte pirotehnice. Limbile de foc si artificiile tasnesc si pocnesc din toate partile (inclusiv din membrii trupei), uneori cand te astepti mai putin, te orbesc si iti ard fata daca te afli in apropierea scenei, iar sincronizarea lor cu ritmul se face de parca ar avea un metronom. Cel mai activ este, se intelege, vocalul Till Lindemann, care acopera intreaga scena, se urca pe schele, il tortureaza pe claparul Christian „Flake” Lorenz, iar ca gest final conduce un tun prin fata publicului pe care-l stropeste cu spuma si confeti. Nici claparul nu se lasa mai prejos si inainte de finalul marcat de Ich will conduce o barca pe bratele spectatorilor, face un ocol larg si culege un tricolor. La capitolul show, Rammstein este as si as merge oricand la un nou concert al lor. Asa cum ma si asteptam, spectacol impresionant este din plin. Pacat insa ca muzica e prea putina...