HAIL OF BULLETS - III: The Rommel Chronicles

Hail of Bullets este probabil cel mai important grup death metal din anul 2013 ce abordeaza in muzica sa teme razboinice. Da, stiu Bolt Thrower este o trupa etalon a genului, o gasca ale carei merite nu pot fi sterse cu buretele si nu pot fi negate nici macar o secunda, insa cel mai recent material al lor de studio dateaza din anul 2005. Practic cu un an inainte ca Hail of Bullets sa ia nastere. In afara de asta, Hail of Bullets este si unul dintre cele mai importante grupuri olandeze de gen, un fel de echipa nationala de fotbal, portocala mecanica in care Martin van Drunen e la fel de ucigator pe scena precum era Marco van Basten pe terenul de fotbal (chit ca imbraca tricoul Ajax-ului, al lui AC Milan sau a nationalei Olandei). Ajax-ul lui Martin van Drunen este fara doar si poate Asphyx, iubirea care nu se uita niciodata. Stiu, probabil ca in comparatia asta vor fi cativa care vor zice ca Pestilence a fost inainte de Asphyx in viata lui van Drunen, dar acolo Patrick Mameli este cel care poarta banderola de capitan. Dar sa nu o mai lungesc prea mult pe tema asta si sa ajung la subiect. Ei bine, Hail of Bullets poate fi comparat cu nationala de fotbal a Olandei. Da, mai sunt ceva jucatori buni (a se citi muzicieni), dar in acest super grup exista doar cinci locuri (la fel ca la jocul ala pe calculator - Road to World Cup '98 cand alegeai sa joci in sala cinci contra cinci).

III: The Rommel Chronicles este titlul discului de fata, materialul cu numarul trei din cariera grupului si probabil cel mai solid disc lansat pana acum de formatie. Combinatia letala de Asphyx, Bolt Thrower si Celtic Frost/Hellhammer - Tom G. Warrior worship! - la care se adauga executia precisa si sunetul murdar, elemente devenite deja marca inregistrata pentru formatie, plus emotia pe care o pun in compunerea si-n executia pieselor, fac ca Hail of Bullets sa fie in prezent liderul incontestabil pe acest segment al death metal-ului. Nu voi incepe sa disec piesa cu piesa si nici sa va povestesc cat de tare e nu stiu ce riff, sau ce bun tobosar e Ed Warby. Nu. Dar am sa va spun ca daca sonoritatile metalice guturale autentice se numara printre preferintele voastre, daca sunteti nostalgici ai genului sau daca vreti sa auziti cum suna niste muzicieni trecuti bine de 40 de ani care nu au renuntat pentru ca e greu, nu aveti voie sa ratati acest disc. Ca sa-l citez din nou pe colegul Sake: "Metal la baza gatului!"

H. Nota: 9