JAMES LABRIE - Impermanent Resonance

Pe James LaBrie solo l-am descoperit intamplator, cand un prieten mi-a imprumutat un CD cu piesele lui Octavarium (Dream Theater) in format mp3, dar care de fapt contineau piesele lui Elements of Persuasion (cu titlurile de pe Octavarium). O teapa care daca nu ar fi avut loc, probabil ca niciodata nu mi-as fi plecat urechea catre un proiect solo James LaBrie, asa cum niciodata nu m-au interesat celelalte proiecte in care restul membrilor Dream Theater au fost implicati (exceptie facand totusi OSI). In acest mod am descoperit unul dintre cele mai bune albume in materie de metal progresiv, mai ales cand ne aducem aminte de superbele Alone, Pterender, Oblivious sau Drained. Acelasi lucru fiind valabil si in cazul lui Static Impulse - urmatorul disc James LaBrie, pe care in 2010 l-am considerat a fi cel mai bun produs aparut in respectivul an (desi parca astazi imi place mai mult The Obsidian Conspiracy - Nevermore, recunosc).
 

Uite ca am ajuns si la "zilele noastre", cu un James LaBrie care se prezinta (ca de obicei) cu un album solo mult mai bun decat ultimele produse din trupa lui de baza. In ciuda celor spuse, Impermanent Resonance nu e ceva iesit din comun care sa te dea pe spate, asa cum s-a intamplat cu celelalte doua albume anterior amintite, in sensul ca muzica prezenta aici nu mai este chiar o noutate, ci pare a fi mai mult o continuare a lui Static Impulse. Cu toate acestea, intalnim si elemente pe care James nu le-a mai folosit in trecut, si aici ma refer in mod special la rifurile de chitara de tip djent, foarte la moda in prezent. In rest, nu au disparut tentativele de voci grohaite produse de Peter Wildoer si nici atmosfera extrem de placuta facuta din clapa lui Guillory. Lost in the Fire mi se pare una dintre cele mai misto piese scoase de James LaBrie de-a lungul intregii sale cariere muzicale, deoarece imbina la perfectie fazele moderne cu cele mai putin moderne - intalnite in discurile Dream Theater ale anilor '90. Chiar si asa, imi este foarte greu sa sar peste Letting Go, Undertow, I Got You sau Holding On, alte piese de exceptie.
 

Ce apreciez cel mai mult la James este faptul ca nu a lasat deloc garda jos in clipa in care a observat ca ai lui colegi de la Dream Theater au inceput sa deraieze de pe calea cea dreapta, scotand exact acea muzica pe care stie sa o faca cel mai bine. In opinia mea, Dream Theater ar fi trebuit sa se retraga in plina glorie imediat dupa turneul de prezentare Train of Thought, exact asa cum a procedat Jon Oliva atunci cand a ales sa nu mai scoata albume sub numele de Savatage, si asta fix dupa ce si-a prezentat live magnificul Poets & Madmen. Evident, Savatage nu a fost niciodata o masinarie de scos bani pe banda rulanta, precum Dream Theater, dar cu toate acestea, pentru noi, muritorii de rand, muzica este cea care conteaza cu adevarat, si in nici un caz situatia lor materiala. Prin urmare, pana cand Dream Theater va avea de gand sa se trezeasca la realitate (daca se va mai intampla asta vreodata), tot ce ne ramane de facut este sa ne delectam cu albumele solo semnate de mult stimatul lor solist.

Fantotzii Nota: 8.5