LACRIMOSA - Lichtgestalt

A venit momentul unui nou format Metalfan. Vom avea la fiecare update un album, ales pe criterii pe care eu personal nu le-am inteles, pe care il vom diseca 3 dintre noi, batranii Dragos, Skydancer si eu (bine, batrani mai mult ei!). Nu e musai sa fim de acord si la cum ne stiu si la cat de diferiti suntem nici nu cred avem cum sa o facem. Eu unul voi incerca sa am pareri diferite fata de mai putin talentatii mei confrati, macar din ambitie, daca alte motive nu se pot gasi.

Ma astept la recenzii care vor reflecta in mod evident firile noastre: un Skydancer sentimental si siropos, inabusit de bataile propriei inimi si un Dragos P. rece, cinic si inexpresiv, pr?cis ca un scalpel si la fel de poetic precum o matura. Nu ca asta ar fi ceva rau, departe de mine gandul. Cat despre mine. las cuvintele sa vorbeasca.

Anul 2005 incepe sa se contureze usor-usor intr-un moment prelungit al concluziilor. Trupe pe care le credeam pierdute definitiv revin cu albume mai bune sau mai slabe, trupe consacrate sunt deja la al doilea album de calitate indoielnica, alte trupe scot de la an la an albume tot mai bune. Cred ca la data de 31 decembrie, pe langa dificultatea de a intocmi un top 10, imi voi smulge din suflet o serie de formatii si voi impinge mai adanc alte cateva.

In dreptul Lacrimosa voi bifa o concluzie trista, una pe care am sperat sa o aman cat mai mult timp cu putintza. Asemeni clovnului prezent pe toate copertile albumelor de pana acum, Lacrimosa isi face o iesire total neonoranta, din pacate pe una dintre usile din dos.

De la Lichtgestalt nu asteptam nimic, nici bun si nici rau. Indiferenta si raceala incepuse deja sa se instaleze in relatia mea cu formatia elvetiana, inca de la Echos, precedentul album de studio. Unii colegi de redactie imi spun, mai in gluma, mai in serios, ca sunt superficial si ca am renuntat prea usor. Le transmit pe aceasta cale ca nu ma intereseaza parerea lor.

La nivel strict muzical se incearca crearea aparentei unei fete schimbate a formatiei. Din pacate, daca ambalajul pare oarecum colorat in alte nuante, continutul este acelasi. Idei vechi, vehiculate in decursul anilor sub varii forme, care la momentul actual nu mai au absolut nici un farmec, cel putin din punctul meu de vedere.

Piesele Annei Nurmi sunt ca de obicei in limba engleza, triste, de un romantism care a devenit aproape gretos in 2005, iar la nivelul textelor aceeasi pleiada de cuvinte, rasucite de noua albume incoace pe toate fetele. Liebe, leben, sehnsucht - asta ca sa ofer doar 3 exemple - atat de tare s-au tocit in decursul anilor incat nu a mai ramas din ele decat o coaja seaca, tocita si lipsita de conotatie.

Probabil ca peste ani, cand voi deveni mai putin revoltat si mult mai intelept, voi regreta ca am scris recenzia asta, ca am fost poate prea crud cu o trupa care mi-a oferit atatea bucurii timp de cel putin 5 albume.

IN MEMORIAM LACRIMOSA!

Sake Nota: 6.5

Este acesta un ramas bun al unei formatii ce a reprezentat, timp de cateva albume, unul din punctele de referinta in zona gothica a metalului modern? Nu stiu, si nici nu cred ca poate spune cineva cu certitudine acest lucru. Insa, pentru mine, acest album, reprezinta mai mult decat "(My) Last Goodbye".

Am abordat Lichtgestalt cu destul scepticism, accentuat apoi si de primele doua trei parcurgeri ale play-list-ului. Scepticism la Lacrimosa? Trebuie sa fiu nebun, eu, un fan declarat al sonoritatilor gothic. Ei bine, Echos mi-a lasat impresia unei pante descendente (inceputa cu Fassade), cel putin pentru gusturile mele, si ma temeam ca nu cumva si acest ultim album sa faca acelasi lucru. Ei bine, confirmarea faptului ca Lacrimosa nu mai abordeaza un stil care sa rezoneze cu toata fiinta mea s-a produs inca de la prima ascultare si de la prima piesa. Saphire e chiar o piesa interesanta, are undeva pe la jumatatea piesei si un riff interesant, suparat si dublat de o voce isterica, ca pe vremea lui Alles Luge. Insa, aceste mici proiectii rock nu reusesc sa satisfaca dorintele si asteptarile mele. Nu reusesc sa raman captivat de muzica Lacrimosa, ma plictiseste, mi se pare prea lalaita, am impresia ca am mai ascultat albumul, desi stiu ca nu e asa (in mod cert de vina este si starea mea sufleteasca din ultima vreme). Tilo mi se pare din ce in ce mai departat de stilul initial, stil care l-a consacrat, o combinatie incantatoare de gothic-rock, orchestratii bombastice, partituri vocale cand tanguitoare si languroase, cand pline de rautate, scotand parca din abisul sufletului cele mai ascunse si mai urate sentimente.

Acum, parca abuzeaza de orchestratiile simfonice, cred ca in curand nu o sa mai foloseasca deloc chitari electrice. Bine, sunt rautacios aici, insa ati prins ideea, albumul, desi este bun, nu imi mai trezeste acelasi interes ca altadata. Ce-i drept, dupa ce l-am ascultat de multe ori, am cateva bucati preferate: Kelch der Liebe, Lichtgestalt, piese care reusesc sa mai aiba cate ceva din vechiul Lacrimosa, dar parca sunt prea putine pentru a fi incantat cu adevarat.

Cam atat despre Tilo Wolff si noua sa realizare. Rezumand: un album bun, un compozitor parca putin obosit, care recicleaza ideile vechi, insa stilul atrage, este in voga, si, dupa mai multe ascultari, albumul chiar place, reusind sa te captiveze in cele din urma

SkyDancer Nota: 8.5

Ideea de a supune cel mai important album al saptamanii unei analize mai detaliate, facute de minim 2 redactori, ne-a venit cu destul de multa vreme in urma. Pana acum insa nu am considerat necesar sa punem in practica acest demers. Totusi, dupa cum veti observa singuri cat de curand, site-ul va suferi mai multe modificari, atat de forma , cat si de continut, iar cronica realizata de mai multi redactori este doar una dintre ele.

Formatul pe care l-am imaginat presupune ca fiecare dintre noi sa isi redacteze propriul material fara a citi in prealabil ce au scris ceilalti. Ei bine, eu nu am respectat acest principiu si m-am uitat la ce au scris mai harnicii mei colegi. Nu pot sa zic ca mi-a placut ce am vazut, dar asta este deja o alta poveste, care nu isi gaseste locul aici.

Observ cu tristete ca intr-un fel sau altul colegii mei se dezic mai mult sau mai putin voalat de Lacrimosa . Au oare motive intemeiate sa o faca? Pai Lichtgestalt (intr-o traducere aproximativa - creatura a luminii) le ofera suficiente. Sincer sa fiu asteptam destul de mult de la acest album, poate nu un back to the roots in adevaratul sens al expresiei, dar macar o revenire la perioada Stille. In schimb, Tilo Wolf si muza sa Anne Nurmi au conceput un album mai degraba slab decat bun, mai mult diluat decat consistent si ce e poate cel mai grav, au "reusit" sa devina plictisitori.

Dar Lichtgestalt nu este chiar un album prost in totalitate. Are momentele sale de stralucire, o stralucire cam palida, ce-i drept. Si cat de incatat am fost dupa ce am audiat prima piesa, Saphire , o compozitie care incepe in cel mai pur spirit Lacrimosa, introvertit, grav, simfonic pentru a izbucni numai dupa cateva minute intr-o explozie violenta, cu chitari heavy si voci tipate, distorsionate. Din pacate aceasta reteta se mai repeta doar pe ultima compozitie, Hohelied Der Liebe. Intre cele doua piese, avem 6 secvente neconvingatoare, cu accentul pus in primul rand pe aranjamente orchestrale simfonice, in detrimentul influentelor metal. Latura teatrala, elementul de baza Lacrimosa, este adesea exacerbata, iar linia ce delimiteaza poeticul de patetic este una foarte, foarte subtire.

Piesele pe care si-a pus amprenta Anne sunt ca intotdeauna cantate in engleza, dar nu impresioneaza cu nimic, sau poate doar negativ, My Last Goodbye fiind un argument in acest sens.

Cred ca nu gresesc prea tare daca afirm ca Lichtgestalt este cel mai slab album pe care elvetienii l-au editat pana in prezent. Chiar si asa, Lacrimosa ramane o trupa cu un cuvant greu de spus in scena goticului de coloratura germana, si sper ca acest produs sa fie doar un accident

Dragos P. Nota: 7