QUEENSRYCHE - Queensrÿche

Adevaratii

Dupa Promised Land, Queensrÿche si-a inceput caderea. Nu mai intru acum in detalii, ca-s neplacute, cert e ca a tot cazut pina in 2012, cind a ajuns la fundul prapastiei si s-a spart. Dar inainte de asta, s-a lasat cu injuraturi, scuipaturi si dat in judecata. Rezultatul e ca avem acum doua trupe cu numele de Queensrÿche si fiecare se lauda ca e aia adevarata. Si-o sa tot avem parte de distractia asta cel putin pina in noiembrie, cind e urmatorul termen la tribunal.
Geoff Tate a fost mai vrednic, si, ajutat de o gasca de mercenari, a aruncat pe piata acum doua luni primul album Queensrÿche al anului, cu mesajul F.U. pe coperta. Fostii lui colegi (Wilton, Jackson, Rockenfield) au pretentia ca sunt mai decenti si subtili, dar dau dovada, la rindul lor de aroganta, botezindu-si discul pur si simplu Queensrÿche. Adica, asa cum spuneam, grija tuturor e sa arate ca Queensrÿche-ul lui e mai adevarat ca celalalt. E plin de adevarati.

Daca Queensrÿche cu Geoff Tate isi revendica, evident, vocea originala si, deci, adevarata, Queensrÿche cu Todd LaTorre isi revendica muzica originala si, deci adevarata. S-a tras, asadar, linie si s-a hotarit ca sunetul adevarat Queensrÿche este cel din perioada 1984-1990, maxim 1994 si s-au pus pe album piese in conformitate cu aceasta hotarire. Fara a se lua in calcul faptul ca majoritatea pieselor din perioada amintita au fost compuse de o persoana actualmente absenta. Absenta din 1997. Poate parea un detaliu, dar eu zic ca nu e.
In orice caz, trupa reuseste sa rememoreze cu o maiestrie aproape incredibila respectivul capitol din discografie, iar prestatia vocala a lui LaTorre are o contributie decisiva la aceasta reusita: imita la perfectie vocea lui Tate, fata de care si-a exprimat mereu nemarginita admiratie. Am impresia ca m-am intors in timp si ascult o repriza scurta (35 de minute are discul) de Operation: Mindcrime cintat ca pe Promised Land. Sau invers.
Baietii marturisesc cu naduf ca de mult vroiau ei sa cinte asa, dar nu i-a lasat stim noi cine. Ala rau, cu F.U. N-as fi vrut, de fapt, sa ma bag la birfe, dar ce sa fac, daca ei se baga? Revenim: deci ne-am intors in anii 90, dupa Promised Land, cu acelasi producator, James Barton, si continuam de-acolo. Century Media, mirosind potentialul de succes comercial al unei asemenea abordari, s-a asociat imediat si are si dreptate: e un album calculat, fara riscuri, care va reusi sa re-cistige o parte fanii oldschool.

Dar nu va impresiona pe cei care considera ca "progressive" inseamna sa te uiti inainte, nu inapoi. Si nici pe cei care asteapta de la Queensrÿche un singur lucru: piese bune. Cele de pe albumul de fata sunt departe de stralucirea clasicelor (cu exceptia Where Dreams Go to Die). Si daca nu mai poti sa te ridici la nivelul ala, orice intoarcere e motiv de intristare.

Albumul asta si conjunctura in care iese imi aduce aminte de albumul Dream Theater din 2011, A Dramatic Turn of Events, care a fost lansat si el, dupa o despartire dramatica si care, si el, a adus o intoarcere la sunetul clasic. Diferenta e ca la Queensrÿche despartirea a fost mai "dramatica" si piesele noi mai slabe. Asemanarea e ca ambele trupe se afla la un "nou inceput". Diferenta e ca la Queensrÿche, acest nou inceput depinde de o hotarire judecatoreasca. Mai vorbim in noiembrie.

Klawz Nota: 8