HAGGARD la Bucuresti

Sub titlul Era Divina – 20 Years of Haggard, trupa germana isi sarbatoreste aniversarea printr-un turneu european care poposeste si in doua orase romanesti, probabil cele mai active din punctul de vedere al fenomenului metal, Cluj-Napoca si Bucuresti. In privinta celui de-al doilea, se pare ca locul ales, The Silver Church, devine repede neincapator sub asaltul fanilor care tot ingroasa coada formata la intrare. Stiu ca prima serie de bilete este sold-out, banuiesc ca si suplimentul are aceeasi soarta, de aceea nu ma mira multimea bulucita in fata portilor clubului. Nu este inca ceasul 20, dar ma intreb cum vor intra atatia oameni pana la ora de incepere, caci alternativa de se da drumul la spectacol cat lumea sta la rand mi se pare de neconceput. Raspunsul il primesc repede; sau, in fine, nu chiar repede, mai exact intr-o ora si jumatate, cat reprezinta intarzierea. Trebuie sa recunosc ca m-am obisnuit de vreun an si ceva ca lucrurile sa inceapa la timp, mai ales in cazul concertelor de club, asa ca nu apreciez cele nouazeci de minute in care nu stiu ce ma dispera mai mult, lipsa aerului sau un nesfarsit Rammstein care rasuna in boxe. Nu pot decat sa le inteleg iritarea celor din jurul meu, care au ajuns si mai devreme pentru a prinde un loc in apropierea scenei.

Iritarea aceasta se face uitata cand Haggard apare pe scena, avand ca fundal sonor textul din The Origin. Bucuria mea, dar mai ales a fanilor, este stirbita de faptul ca nici acum trupa nu este in formula completa, ci mai putin de jumatate. Noua imi ies la numaratoare, dar vom afla mai tarziu ca flautista este o artista din Cluj care a avut sase ore la dispozitie sa invete piesele si sa tina locul titularei. Motivul insa nu poate fi imputat nimanui decat naturii, zborul din Italia care ar fi completat componenta fiind una din multele curse anulate din cauza norului islandez de cenusa vulcanica. Mai departe insa, incepand chiar cu Tales of Ithiria, nu am motive de nemultumire, caci cei noua artisti reusesc sa tina locul celor absenti, singurul instrument care imi pare „neacoperit” fiind basul.

Nu ma mira faptul ca ultimele doua albume sunt bine reprezentate, caci The Observer, Per aspera ad astra, All’inizio e la morte, Herr Manellig, The Sleeping Child, Upon Fallen Autumn Leaves si Eppur si muove vorbesc cel mai bine despre ce este Haggard astazi. Apropierea si imbinarea dintre radacinile death-metal si o intreaga suita de vesminte simfonice este seducatoare in concert, mai ales ca acum temele medievale si cele folclorice prind mai bine glas, iar puterea de expresie creste simtitor. Caci una este sa asculti Heavenly Damnation si The Final Victory acasa si alta este sa canti pe ritmul sacadat, intr-un glas cu alte cateva sute de oameni. Si acesta este numai un exemplu, caci intreg concertul se bazeaza pe receptivitatea publicului, aproape garantata in cazul muzicii captivante a celor de la Haggard.

Chiar daca nu este tot timpul accesibila, cantabila, ci din contra sufera ruperi de ritm iar temele se succed deseori ametitor, metalul nemtilor are calitatea de a prinde – fie prin agresivitatea „rock” a frontman-ului Asis Nasseri (care-si stapaneste oboseala ce uneori ii mai cuprinde chipul) si a chitaritului Claudio Quarta (cred ca cel mai dinamic membru) sau carisma sopranei Susanne Ehlers, fie prin atitudinea sugubeata si aptitudinile pirotehnice ale tenorului Fiffi Fuhrmann, arpegiile delicate de pe clape, sunetul suav al flautului, plansul viorii sau firea capricioasa a violoncelului, cand delicat, cand nervos. Contrastele vin si din vestimentatia protagonistilor, caci tricoul cu Motorhead se asorteaza bine cu tobele lui Luz Marsen, iar alura de texan cu tamburina lui Fiffi Fuhrmann, in timp ce instrumentele clasice cer hainele pe care manuitorii lor le-ar purta intr-o sala de opera. Cel mai de efect este vestimentatia goth a sopranei, eleganta si usor misterioasa, cu botine rosii si trandafir pe deget – totul respirand aer de sfarsit de secol XIX.

Fiind un turneu oarecum retrospectiv, sunt prezente piese reprezentative de la inceputul trupei, precum De la morte noire, Statement zur Lage der Musica, In a Fullmoon Procession (cea mai aclamata piesa cu exceptia bis-ului) si In a Pale Moon’s Shadow. In total eu numar aproape 140 de minute de muzica, cele mai fierbinti momente fiind cele de la final, de dupa prezentarea membrilor trupei, caci The Day As Heaven Wept si Awaking the Centuries se claseaza in topul oricarui admirator Haggard. Multumirile lui Asis, altfel destul de taciturn, arata ca sala plina, receptiva si antrenata in trairea artistica este pe placul nemtilor.

Constat ca dupa ultimele acorduri, cand concertul s-a terminat si reflectoarele intermitente de scena sunt inlocuite de luminile pale ale clubului, sala se goleste numai pe jumatate. O buna parte din spectatori ramane pentru autografe si fotografii cu membrii formatiei, acestia aratandu-se extrem de volubili si incantati de atentia pe care o primesc. Cei mai multi dintre haggarzi se imprastie prin club si par atrasi in discutii intense cu grupurile stranse in jurul lor, semn ca primirea pe care le-au facut-o bucurestenii a fost neasteptat de calduroasa.

Playlist:
01. The Origin
02. Tales of Ithiria
03. The Observer
04. Per aspera ad astra
05. De la morte noire
06. All'inizio e la morte
07. Statement zur Lage der Musica
08. Herr Mannelig
09. In a Fullmoon Procession
10. The Sleeping Child
11. In A Pale Moon's Shadow
12. Heavenly Damnation
13. The Final Victory
14. Upon Fallen Autumn Leaves
15. Eppur si muove
16. The Day as Heaven Wept
17. Awaking the Centuries