concerte

O povestire despre Blastfest 2015

O povestire despre Blastfest 2015
TRUPE: Asphyx, At the Gates, Borknagar, Dark Funeral, Dark Tranquillity, Destroyer 666, Destruction, Endstille, Esoteric, Finntroll, Hecate Enthroned, Impaled Nazarene, Melechesh, Morgoth, Paradise Lost, Primordial, Rotting Christ, Samael, Sarke, Satan, Vallenfyre, Watain

Anul acesta, am avut plăcerea de a lua parte la câteva concerte incluse în cea de-a doua ediție a festivalului Blastfest, ce are loc în Bergen, un oraş apreciat de adepții muzicii metal datorită tradiției sale de a găzdui evenimente dedicate acestui gen, precum Hole in the Sky, sau Beyond the Gates. Festivalul s-a întins pe o durată de patru zile, în intervalul 18-21 februarie, prima având rol introductiv, iar dincolo de clasicele concerte, s-au întâmplat diverse alte activități, şi anume: o convenție de tatuaje, târguri şi expoziții, prezentarea filmului documentar Black Hearts legat de mişcarea black metal din Norvegia, lansarea cărții Black Metal. The Cult Never Dies semnată de Dayal Patterson, sesiuni de drum clinic, o prestație de stand-up comedy cu Craig Campbell, un concert special de jazz cu trupa locală Krokofant şi câte şi mai câte. Ce-i drept însă, câteva dintre aceste întâmplări au fost cu greu vizibile în cluburile destinate desfăşurării Blastfest-ului.

Prima zi a avut în programul de deschidere câteva concerte organizate pe un vas de croazieră, pe timp de ploaie, vânt şi frig, motiv pentru care nu am găsit vreun rost acestei idei şi nu m-am prezentat. Câțiva oameni au povestit că au avut de aşteptat destul de mult pentru îmbarcare, într-o ploaie apocaliptică, fără a avea posibilitatea de a se adăposti, dar că, în final, experiența ar fi meritat. În acest decor au cântat doar formații norvegiene, adică: Purple Hill Witch, Aspherium, The 3rd Attempt şi Grimfist. Treburile au continuat la clubul central Garage, cu britanicii de la Falloch şi cu Gehenna şi Bömbers ca headliner-i. Din păcate nu am ce povesti nici de-aici, fiindcă scopul principal al prezenței mele în Bergen, care nu a fost Blastfest, m-a chemat la datorie. Cu siguranță că Gehenna au dărâmat scena, iar trupa tribut Motorhead a lui Abbath a declanşat o super-petrecere. Pe de altă parte, nu regret că nu am ajuns la concertele din ziua de deschidere, fiindcă Garage îmi pare un loc foarte ostil din cauza spațiului. Deşi beneficiază de un sunet foarte bun, capacitatea este foarte mică, iar uneori, organizarea din interior face imposibilă vizionarea unui concert în condiții decente. Mai exact, devine foarte dificil să intri în sala de concert dacă numărul specatorilor sare de 200, iar arhitectura clubului nu prea permite nici ipostaza de a sta la uşă. Astfel, am decis să nu merg la niciun concert susținut în acest loc pe parcursul festivalului, aşa că n-am să vorbesc nici despre show-urile celor de la Dead to This World, Hecate Enthroned, Endstille, Keep of Kalessin, Blood Red Throne, sau Esoteric care, în mod caraghios au fost programați să cânte într-o zi de sâmbătă la ora 12:45. Totuşi, nu cred că am pierdut ceva. Tot aici trebuia să apară şi Bölzer, dar concertul a fost anulat pentru că organizatorul a realizat că nu poate plăti biletele de avion pentru membrii trupei. Tind să nu cred că scandinavii au obiceiul să cumpere bilete de zbor de pe-o zi pe alta, dar aşa s-a precizat pe pagina de Facebook a evenimentului.

Aşa că în următoarea zi m-am dus direct la locul principal al acestui festival, o casă de cultură numită USF, de la The United Sardine Factory. Aflată la aproximativ 20 de minute de mers pe jos din centrul oraşului, USF era pe vremuri cea mai mare fabrică de conserve din Norvegia, iar acum clădirea este renovată, primind rol exclusiv de spațiu cultural, destinat muzicii în mod fundamental, dar şi dansului, teatrului, filmului sau literaturii. Decorul care înconjoară fosta fabrică este unul demn de vis nordic, fiindcă pune la dispoziția ochilor o privelişte vastă care, surprinzător, te face să uiți de eterna ploaie care răspândeşte un frig agasant. Aici a fost dat şi startul oficial al festivalului, marcat de un scurt discurs al doamnei primar din Bergen.  



Am intrat la concertul celor de la Rotting Christ şi foarte repede mi-am dat seama că nu am auzit în viața mea un sunet mai bun decât cel de atunci. Voi face o paranteză aici adresată formatorilor de opinie din aria românească, cei care folosesc formule precum „plătitorii de bilete” şi care caută să impună un model european evenimentelor autohtone, găsind publicul responsabil de piedicile puse în calea adoptării acestui model. Este o paranteză adresată în acelaşi timp celor care, atunci când ceva nu iese bine la un concert, vor da vina pe inginerul de sunet sau pe alte fapte conexe, care în esență, depăşesc contextul. Mi-am dat seama că în Bucureşti, cel puțin, nu există o sală construită în purul scop al muzicii live, chiar dacă în multe cazuri suntem tentați să credem contrariul. Majoritatea sunt create pentru consum şi petreceri, chiar dacă planul inițial indică un spațiu destinat concertelor. Norocul intervine în cazul celor care, cu toate astea pot reda sunetul la o calitate bună, dar scopul face întotdeauna o diferență colosală. Dar cine sunt eu să cred că pot opri lamentările inutile din Media socială? Şi de ce să le opresc până la urmă? Mi-ar plăcea doar să se țină cont că, dacă o trupă vine aici şi are un show prost e pentru că îşi permite. La un venue ca USF, muzicienii nu-şi pot găsi curajul să o dea în bară, fiindcă absolut totul se aude foarte precis, poți auzi cum pana atinge coardele de chitară, sau poți auzi muzicienii vorbind între piese fără microfon.



Revenind la Rotting Christ, m-am bucurat să pot auzi mai multe piese vechi în playlist-ul lor, mai ales că atunci când vin pe la noi pun mai mult accentul pe albumele recente, cântând piesele care-i lasă să-şi imagineze că sunt spartani. Ca o notă subiectivă, spartanii mi se par prea obositori.



Au urmat la scena mare Samael care au făcut o treabă bună pentru distracție. Elementul surpriză a fost absența celebrului basist Mas, mai ales că Vorph a lăsat de-nțeles că înlocuirea lui ar fi permanentă. În rest, s-a lăsat cu mult ritm marțial, ceva după care nu mă dau în vânt, dar care poate deveni foarte catchy. Au cântat şi două piese de pe Ceremony of Opposites, Flagellation şi, bineînțeles Baphomet’s Throne, momente în care „cangurul” Xytras a folosit şi instrumente de percuție pe lângă banalul drum machine, ceea ce a lăsat un efect foarte bun. Apoi, în cea mai mare parte au cântat de pe Passage şi Lux Mundi, incluzând şi câte o piesă de pe Reign of Light şi Solar Soul.



Primordial au venit apoi, ocupându-se de capitolul epic al serii. Au avut un show foarte viu şi intens, cu o audiență pe măsură. A fost o mică problemă cu chitara care nu prea se lăsa auzită la prima piesă, Where Greater Men Have Fallen, dar din fericire a dispărut. Au avut un setlist cu piese puține, dar lungi, cât să aducă o omogenitate ademenitoare, care a cuprins următoarele: God to the Godless, Babel’s Tower, No Grave Deep Enough, Wield Lightning to Split the Sun şi Empire Falls.



După încordarea şi supărarea de tip irlandez, am văzut ceva mult mai visător, adică Dark Tranquility. A fost frumos să-i văd şi să le aud ambele chitări peste clape, mai ales că ultima dată i-am prins în toamna trecută, la Turbohalle, când chitările se auzeau doar în imaginația spectatorilor. Playlist-ul a fost similar cu cel de-aici, conținând The Lesser Faith, The Wonders at Your Feet, State of Trust, ThereIn, Misery Crown şi alte minunății binecunoscute. Dimensiunea scenei permitea vizionarea proiecției într-un mare fel, chiar dacă luminile nu erau tocmai adecvate pentru lucrul ăsta. Cert este că suedezii au adus cea mai pozitivă atmosferă din ziua cu pricina.



Headliner-ii serii au fost cei de la Watain, dar din motive tehnice a trebuit să mă retrag. Aşa că n-am ce să povestesc despre ei, doar că i-am văzut în spatele scenei pregătindu-se de spectacolul întunericului, care cel mai probabil că le-a ieşit ca-n cărți. La sala mică au concertat Saturnus, Melechesh, Orange Goblin, Craft şi Moonsorrow. Fiind o sală cu o capacitate de  maxim 300 de persoane, au existat câteva momente în care accesul a fost oprit din cauza supraaglomerării. Dar nu cred că asta e o tragedie, fiind un obicei tipic pentru festivalurile indoor de a plasa anumite trupe în săli mici, mai ales că grupurile de oameni nu stau locului şi aşa, se face loc pentru toată lumea în final. Oricum, la nivel general, organizarea a funcționat ca un mecanism bine pus la punct.



În următoarea zi, deschiderea a fost pusă pe seama celor de la Borknagar, aflați într-o formă de zile mari. Norvegienii au revenit în Bergen după un timp considerabil, aşa că acest show i-a făcut probabil pe mulți să înțeleagă cât de mult au lipsit din acest loc. Au avut un playlist extrem de interesant care a trecut printr-o parte majoră a discografiei. Trebuie să menționez că fragmentele de pe albumul Urd au fost substanțiale, mai ales că acestea îl implică mai mult pe Ics Vortex la voce, iar asta se traduce ca un lucru incredibil de frumos. Dar, în acelaşi timp e o fericire neaşteptată să auzi şi piese ca The Eye of Oden, de pe The Olden Domain. Un alt factor fascinant la Borknagar a fost prezența lui Baard Kolstad la tobe, pe care l-am văzut şi în Bucureşti în trecut, împreună cu cei de la Leprous. Baard pare să fie cel mai interesant tobar al timpurilor actuale, fiindcă reuşeşte să confere ritmului o puternică nuanță melodică, printr-o manieră numai de el ştiută. La Borknagar a transformat segmente din piese, făcându-le mult mai tulburătoare într-un sens plăcut, iar schimbările de ritm scoteau în evidență un rafinament deosibit. A fost o adevărată delectare să-l văd şi la scena de drum clinic, unde a expus câteva dintre tehnicile lui care, culmea nu implică tehnicitate, ci simț pur.



La scena mare au urmat Cryptospy şi Dark Funeral care au oferit demonstrații reci şi la obiect, iar la cea mică Baptism, Morgoth, Schirenc cu Pungent Stench şi Destroyer 666, dar trebuie să recunosc că pot să vorbesc mai mult despre vinul roşu decât despre toate trupele astea. Dacă spuneam mai sus că la USF nimeni nu-şi permite să urce nepregătit pe scenă, iată că există un exemplu negativ şi mă refer la Paradise Lost. Nu pot să înțeleg cum au reuşit să distrugă frumusețe de sunet la prima piesă, iar când sonorizarea a putut reda lucruri mai clare, ele au devenit concomitent mai false.



După aceea a venit timpul pentru punctul culminant al zilei, dat de cei de la At the Gates. A fost un concert de domeniul fantasticului, ivit după un turneu de proporții care a făcut din At the Gates un fenomen bazat pe o energie inumană. I-am mai văzut de două ori înainte să lanseze At War with Reality şi pot spune cu certitudine că situațiile sunt incomparabile. Ultimul lor album este foarte bun, dar piesele noi devin cu adevărat fascinante atunci când sunt cântate pe scenă. În aceste condiții ele pot fi caracterizate ca ireal de bune. Sincer, n-am crezut vreodată că vor exista piese At the Gates care să mă mişte mai mult decât Terminal Spirit Desease, Kingdom  Gone, ori Slaughter of the Soul, dar iată că s-a întâmplat. Trupa trece printr-o nouă stare de spirit şi este natural ca muzica nouă să fie exprimată într-un mod total categoric. Dintre piesele clasice am mai auzit Cold, Blinded by Fear, Nausea, sau capodopera Windows, iar de pe At War with Reality au fost Death and the Labyrinth, Heroes and Tombs, concertul încheindu-se cu The Night Eternal, moment pentru care niciun cuvânt nu poate înfăptui o descriere. Acestea fiind zise, de-abia aştept sa vină vara şi să-i revăd la Rockstadt Extreme Fest, fiindcă la USF totul s-a întâmplat mult prea repede.



Am fugit apoi la sala mică, fiindcă acolo erau britanicii de la Satan, într-un spațiu pe jumătate plin. Din nou, am trăit un şoc, constatând că oamenii ăştia nu îmbătrânesc, sau poate doar o fac într-un fel frumos. Show-ul Satan este la rândul lui imposibil de descris prin vorbe, o astfel de întâmplare este menită pentru a trăi, nu pentru a povesti. Nu găsesc metafore care să definească acele riff-uri sau solouri, sau care să traducă sentimentele care apar atunci când îl auzi pe Brian Ross. Dacă îți place NWOBHM-ul şi vrei să simți că eşti o ființă vie, caută să-i vezi pe Satan şi altfel vom vorbi. În seara cu pricina au cântat de pe Court in the Act, ba chiar şi de pe primul demo din ’81 şi bineînțeles, de pe recentul Life Sentence, un album care taie-n carne vie.



Introducerea din ultima zi de festival a fost de asemenea menținută la un nivel gigantic, aducându-i pe cei de Sarke pe scena principală, care au dat un concert superb. Au interpretat piese de pe toate cele trei materiale discografice, câteva exemple fiind: Strange Pungent Odyssey, Old, sau Primitive Killing. De la jumătatea recitalului, Nocturno Culto a preluat şi partea de chitară, iar spre final, Sarke ne-au încântat cu un cover Celtic Frost, la Dethroned Emperor, cântat fără interjecții. Asta înseamnă cult, să interpretezi ceva de Celtic Frost şi să te abții să-l imiți pe Tom Warrior. Sfârşitul concertului a fost însă unul de poveste, fiindcă norvegienii au fost atât de bine intenționați încât au inclus în setlist o piesă Darkthrone. Şi ce putea fi mai potrivit decât Too Old Too Cold?!



M-am dus apoi să văd Vallenfyre pe scena mică, mai mult din exterior decât din interior, fiindcă sala era plină ochi. A fost frumos pentru că brutalitatea în cazul acestei trupe este mult mai activă live decât pe înregistrări, unde uneori se poate instala o uşoară monotonie. La concert în schimb n-a fost nici vorbă de aşa ceva. Am auzit cântece precum Cathedrals of Dread, The Grim Irony, sau Instinct Slaughter care a fost dedicată celor de la Napalm Death. Vocalistul Gregor Mackintosh a fost tare nemulțumit astfel că, între piese a trimis diverse săgeți către organizare, a specificat că nu i-a plăcut mâncarea, a ironizat trupele care se reunesc după relative pauze, a insultat oamenii care poartă şepci, cu excepția lui Tomas Lindberg şi a glumit în fel şi chip despre diverse banalități. Dar pare că nemulțumirea asta puerilă a fost de bun augur, pentru că Vallenfyre au avut un concert mult mai în regulă decât mă aşteptam.



La aceeaşi scenă au urmat Tsujder, Impaled Nazarene, Asphyx şi Demilich, iar dincolo Decapitated, Destruction, Fintroll şi Satyricon. Pentru că am mai văzut majoritatea trupelor de-aici în trecut, iar altele nu mă atrag deloc şi pentru că locul se aglomerase mai mult decât în oricare altă zi a festivalului datorită prezenței celor de la Sayricon, am ales să mă retrag înainte de final. Oricum, am scris deja mult prea mult, aşa că relatări despre aceste formații se vor găsi cu siguranță în revistele mari, pentru cine este curios.

Nu am putut în schimb să nu remarc pasivitatea generală în care publicul de la Blastfest era angrenat şi, mai ales uriaşa sa predispoziție de a se expune prin factori strict exteriori, lăsând muzica într-un plan secund. Ceea ce primează aici este atmosfera de bal. Au venit aici oameni care scuipă flăcări, femei vopsite ca Dracu’, la sensul propriu şi câte şi mai câte creaturi, pe care nu am vrut să le fotografiez, deoarece nu am simțit nevoia să dețin un „dosar” numit „The freaks of nature”. Dar acest lucru nu-i de criticat nici pe departe, ci faptul că la aceasta ediție de festival, anumiți indivizi nu erau deranjați de întâmplarea care îi făcea să emane mirosuri scârboase şi nu, nu am folosit vreo metaforă. Au fost momente lungi în care am crezut că doar focul mai poate să curețe aerul. Poate de-asta, în ultima zi a evenimentului a fost declanşată alarma de incendiu, care a dus la evacuarea tututor spectatorilor pentru un scurt timp. Sau poate cineva doar a vrut să devină punker şi a aprins o țigară.

Aşa cum s-a putut observa, multe dintre numele prezente la Blastfest, au ajuns şi prin România, altele urmează să revină, în timp ce altele sunt anunțate pentru viitor. Însă există o diferență de nuanță între un astfel de eveniment şi concertele obişnuite de club, sau festivalurile din perimetrul autohton, în care publicul a rămas destul de animat în comparație cu cel din zonele vestice şi nordice. Dar mai e o deosebire importantă care constă în calitatea show-urilor, fapt care face ca bâlciul înconjurător să devină simpatic. Aşa că, dacă nu te deranjează ploaia permanentă şi ideea că sunt puține lucruri care să aibă un preț mai mic de 10 euro, Blastfest e o variantă numai bună pentru muzică live şi alte „tratații” conexe.
Autor: Gina S.
Foto: Gina S.
Vezi galeriile trupelor: Asphyx, At the Gates, Borknagar, Dark Funeral, Dark Tranquillity, Destroyer 666, Destruction, Endstille, Esoteric, Finntroll, Hecate Enthroned, Melechesh, Morgoth, Paradise Lost, Primordial, Rotting Christ, Samael, Watain,

Data concert:  February 18, 2015  | 0 Comentarii  | 4873 Vizualizari « INAPOI

Comenteaza la: O povestire despre Blastfest 2015

COMENTARIUL TAU

Alte articole din Concerte