LABYRINTH - 6 Days to Nowhere

Am mai vazut trupe ratacite, dar nu am inteles de ce se ratacesc ele. Ieri stiau pe unde s-o ia, azi stau in mijlocul intersectiei de parca nu mai stiu nu numai unde vroiau sa mearga, ci nici macar cum ii cheama. De ce au ajuns Labyrinth, din trupa care marca autoritar si iremediabil scena power metal italiana si europeana cu Return to Heaven Denied, la o gasca de nedumeriti a caror muzica trage in toate directiile, incit, daca era cintata cu ceva convingere, cred ca se rupea cd-ul in bucati? E adevarat, de ceva vreme se indepartasera de la reteta brevetata la inceputurile carierei, si Freeman este un foarte bun exemplu. Numai ca anul asta chiar ca nu se duc nicaieri, cum spune titlul.

Nu stiu sigur care a fost ideea cu productia, dar albumul are un sunet de inregistrare din anii 70: simpla si fara vlaga. Asa ca, oricit de nervoase ar fi compozitiile, pina la urma ramin neconvingatoare. Oricite pedale duble ar tropai Matei Stancioiu al nostru, tobele sunt tot in pragul lesinului. Prin comparatie cu alte albume de metal. De fapt, asta e ideea: albumul asta incearca sa cinte metal cu un sunet de rock. E adevarat ca nu tot timpul: atunci cind o da inspre soft rock (vezi Come Together, cover Beatles si inca vreo 2-3 piese, nu-mi amintesc care, sunt 14 in total, fratilor, aveti intelegere!) se potriveste, pacat ca piesele nu sunt prea memorabile. Dar cind vii cu galagie mare peste om, cu "tavalug metalic si intunecat" de riffuri si tipete black metal - da, black metal, pe bune! -  (vezi Lost si Wolves 'N' Lambs), cum sa te iau in serios cind toba ta suna ca la Rolling Stones? Si barem daca dincolo de surprinzatoarea combinatie de genuri (mai adaugati si thrash, progressive si, bineinteles power metal) ar mai fi ceva de tinut minte. Dar nu e. Asta e o alta problema: majoritatea pieselor alterneaza, dupa o schema simpla, pasajele placute cu cele nefericite, astfel ca nu sunt totalmente de aruncat, dar nici nu iti vine sa le mai pui o data. Cu citeva exceptii: Crossroads, There Is a Way si Coldness sunt trei mostre de metal melodic, mai putin inovator, dar mai coerent si eficient in refrene, as putea spune chiar excelent, daca nu ar avea problema sunetului; Piece of Time e tot ce-a mai ramas din trecutul glorios, vitezist si bombastic (s-ar putea chiar sa fie o piesa de pe primul lor EP, remixata), e ok si ea; Smoke and Dreams e singura balada de pe disc, foarte frumoasa, mai ales datorita vocii lui Tiranti, care se desfasoara fara sfiala.

Acum, cind vreau sa trag o concluzie, constat ca Labyrinth au reusit sa imi transmita si mie nehotarirea lor. 6 Days to Nowhere e interesant, dar n-are nici o directie, nimereste combinatia doar de 4 ori din 14, e bine cintat, dar nu se aude cum trebuie... Pentru fiecare plus, gasesc imediat minusul. Le mai dau jumatate de punct de dragul vremurilor de alta data.

Klawz Nota: 7.5