SLIPKNOT - All Hope Is Gone

   Poate surprinzator pentru o trupa aflata la doar al patru-lea album, Slipknot si-au creeat deja un renume rasunator, devenind chiar un termen de comparatie si la bine si la rau pentru multe trupe. Am fost mereu de parere ca marketing-ul bine pus la punct si mastile purtate, precum si atitudinea live au compensat cu varf si indesat unele carente din punct de vedere muzical. Si lucrul asta e valabil si pe acest nou produs al americanilor.
   All Hope Is Gone ofera aceeasi combinatie de alternative, hardcore, nu-metal melodic si deathcore care, ca si pe precedentele albume, ma lasa oarecum rece. Momentele de melodie, culmea, parca scot din ca**t albumul. Zic culmea, pentru ca in general ma deranjeaza tendinta tot mai multor trupe de a-si introduce astfel de elemente in muzica pana atunci brutala. Tendinta care si la Slipknot pare accentuata de la precedentul produs (The Subliminal Verses), cu mentiunea ca d-l Taylor nu mi se pare un tip prea inspirat cu refrenele. Vreo 2 piese (Sulfur, Vendetta ) imi suna bine dar poate pentru ca reteta imi aduce aminte de Disturbed, deasemenea cu mentiunea ca Corey Taylor nu-i David Draiman.
   Productia buna si toba lui Joey Jordison mi se par cele mai bune puncte ale albumului. Unul altfel divers stilistic, dar in acelasi timp dezlanat si lipsit parca de un orizont clar. Albumul are destule momente bune si la nivelul chitarilor, mai ales in intro-uri si pe anumite stopuri, restul pasajelor fiind parca facute nu pentru binele pieselor ci mai degraba pentru a fi executate lejer in timp ce se topaie in toate directiile pe scena (astfel incat, de exemplu, This Cold Black putea avea o soarta mai buna).
   Acestea fiind spune, daca aveam vreo speranta sa-mi placa (consecvent si constant) vreodata Slipknot, acum chiar ca All Hope Is Gone.

(+): cele cateva piese mentionate, sectia ritmica
(-): voce, maniera compozitiilor

Cynyc Nota: 7.5