A PALE HORSE NAMED DEATH - And Hell Will Follow Me

Sal Abruscato este un baterist cu ghinion. Doi dintre vocalistii cu care a lucrat pana acum au sfarsit relativ prost: Peter Steele a murit, iar Keith Caputo si-a schimbat sexul si a devenit Mina Caputo. Poate de aceea, Sal - membru fondator Type O’Negative, unde a activat pana la Bloody Kisses (1993) si membru de baza Life of Agony, cu care a scos 3 albume de studio, inclusiv River Runs Red (1993), unul dintre albumele cele mai interesante de metal “mai altfel” ale anilor ’90 - a decis sa ia in propriile maini fraiele noului sau proiect, din postura de vocalist, chitarist si compozitor. I-a mai cooptat pe Matt Brown la chitara si bas si pe Johnny Kelly la tobe (chiar inlocuitorul sau in Type O’Negative); ambii activeaza insa si in Seventh Void, trupa stoner, care il mai include pe chitaristul Kenny Hickey, membru Type O’Negative din 1989 si, totodata, chitarist in formula de turneu Danzig. Ma rog, cu minime cunostinte despre teoria multimilor, putem descifra acest amalgam, demn de gloriosii ani ’70 - unde realizezi ca, de exemplu, au existat trupe gen Meduza, formate din viitori/fosti membrii Deep Purple, Whitesnake si Judas Priest (Glenn Hughes, Mel Galley si, respectiv, Dave Holland).

A Pale Horse Named Death, este, insa, mai mult decat o copie dupa Type O’Negative si Life of Agony, care sunt influentele evidente si normale. Ce m-a intrigat cel mai mult a fost ca elementul grunge ocupa o pondere importanta pe And Hell Will Follow Me, fie prin vocea lui Sal Abruscato, remarcabila, de altfel, pentru un baterist, fie prin insasi structura pieselor. Asta pana am dat si de influentele doom sau chiar industrial-sleeze, in varianta Rob Zombie.

Dar, pana la urma, este normal sa fie asa. Vocea lui Sal nu iti poate transmite fiorul de care era capabila vocea baritonala a marelui polonez din Brooklin. De aceea, piesele pe care incearca o abordare goth au un efect discutabil: To Die In Your Arms, Meet the Wolf, When Crows Descend Upon You sunt, in opinia mea, un pic prea lungi si plictisitoare. In schimb, datorita timbrul sau extrem de apropiat de cel al lui Layne Staley, piesele care merg in directia Alice in Chains sau Soundgarden au mult mai mult de castigat (As Black As My Heart, Pill Head sau excelenta Cracks in the Walls, care imi aduce aminte de Can't Change Me, de pe Euphoria Morning (1999), primul album solo Chris Cornell).

O categorie aparte o reprezinta cateva bucati cu tempo mediu, care fac sarea si piperul acestui album, ajutate si de versurile de-a dreptul naturaliste: Heroin Train, Bath in my Blood si Serial Killer.

In final, Die Alone mi se pare ca reuseste sa inchege, destul de bine, mai toate influentele din piesele anterioare si sa iti dea senzatia unui album solid.

A Pale Horse Named Death pastreaza din Life of Agony caracterul eclectic: nu stii unde sa o incadrezi – e grunge, e heavy, e doom, e goth? Pana la urma e un pic din de toate si, de aceea, exista riscul sa “cada la mijloc” si sa nu placa nimanui prea tare. Mie insa imi place, tocmai pentru ca imi aduce aminte de anii ’90, ultima decada care a insemnat ceva in muzica rock.

Gedi Nota: 8