AC/DC - Black Ice

   Am decis sa "ma risc" la o cronica a noului album AC/DC, desi nu-i un lucru usor deloc. Pe de o parte, pentru ca avem de a face cu o trupa care a facut istorie la nivel planetar,  care strange multe zeci de mii de oameni la fiecare show si la a carei revenire nici nu mai indrazneam sa sper acum vreo 2-3 ani. Pe de alta parte pentru ca AC/DC a avut intotdeauna aceeasi muzica foarte la fel, foarte proprie si in acelasi timp universala, si, mai ales in epoca Brian Johnson, foarte rock n'roll si atat.
   Rock n'roll cu care as putea parcurge mii de kilometri de autostrada fara sa ma plictisesc. Pentru ca Phill Rudd a facut din ritmul cel mai simplist din lume, pe care orice elev il invata din prima pentru a trece la elemente cu adevarat grele, un ritm pe care vei da oricand din picior. Pentru ca basul lui Cliff Williams, aproape mereu continuu in aceeasi nota, iti face capul sa se miste pana te lasa muschii. Pentru ca acordurile lui Malcolm suna asa cum trebuie sa sune orice rock'n'roll bine facut. Pentru ca batranul Angus e Angus si batranul Gibson e Gibson si ei merg in mana cu soloul, lent sau in viteza, cu feeling sau nebun, in aceleasi batrane game de acum 80 de ani, dar care suna minunat si acum. Si pentru ca asemenea lui Brian Johnson nu prea mai canta nimeni in ziua de azi si probabil ca daca Bon Scott ar fi trait (RIP), nici ca el n-ar fi cantat nimeni.
   Poti asculta toata discografia AC/DC zile intregi fara sa te plictisesti dar si fara sa sesizezi cand se schiba piesele. Marea masa a pieselor sunt OK, dragute, cu acelasi ritm, aceleasi armonii, aceleasi solouri iar cateva piese au ramas legendare. Probabil ca de la Thunderstruck, AC/DC n-a mai scos un hit "suprem". Nimic la nivelul The Jack sau High Voltage sau Who Made Who sau inca o gramada de piese fantastice. Insa Rock n'Roll Train, Wheels sau Rocking All Away sunt la nivelul Stiff Upper Lip sau Hard As A Rock.

   Poti sa te intrebi ca daca n-au mai reusit sa gaseasca asemenea hit-uri, cel rol mai are Black Ice in momentul de fata? Probabil ca in discografia AC/DC n-are neaparat o mare relevanta, desi e cel putin la nivelul ultimelor doua albume, iar la vanzari probabil ca tinde sa fie printre cele mai spectaculoase din toata istoria muzicala, cu platine peste platine adunate in doar cateva saptamani. Cea mai mare importanta a albumului este ca batranii si-au regasit pofta de a canta. Si deci de a concerta. Si asta e o sansa enorma, cel putin pentru unii dintre noi, sa-i vedem totusi live, fie in Romania sau nu.

Cynyc Nota: 8.5