CHROME DIVISION - Booze, Broads & Beelzebub

Eu nu pot sa-i iau in serios pe unii care se iau ei insisi la misto, mai ales cind e vorba de un misto ca miscare de marketing, cum e trupa Chrome Division. Chrome Division e un all-star band adunat in jurul unui artist care sta bine cu renumele si cu vinzarile, adica Shagrath (Dimmu Borgir). I se prescrie o reteta de succes sigur, adica muzica de bautura si voie buna, dupa un model consacrat si intangibil, adica taticul taticilor, Lemmy (Motorhead). Versuri la nivelul unui sofer de camion, care contin cit mai multe clisee posibil, sa nu se supere nici soferii de basculanta. In sfirsit, se asigura productie beton (studio Fredman, pe unde am impresia ca au trecut asa multe albume Nuclear Blast, incit nu m-as mira sa fi trecut chiar toate). Se poate da gres cu asa ceva?

Sintagma Booze, Broads and Beelzebub care suna atit de cool, oh yea! nu e o gaselnita tocmai noua, baietii se fuduleau cu ea prin comunicate de presa inca de acum doi ani, dar in toata destrabalarea lor, au gasit luciditatea de a o pune deoparte pentru acest nou disc. Bine, "nou" e grozav de impropriu spus, pentru ca avem aici o colectie de influente de parca zici ca au vrut sa faca un concurs de cultura generala. Incepind, bineinteles de la tatuca Lemmy (Booze, Broads and Beelzebub, Life Of A Fighter, Doomsday Riders, Raise Your Flag), trecind la modul generic si melodios prin toata scena americana de glam metal (The Devil Walks Proud zice "face the day"chiar cind incepusem sa ma gindesc la Great White), neuitind nici precursorii in rock'n'roll cu gruv metalic, respectiv Entombed (Let's Hear It) si incununind totul cu niste armonii de Maiden (Hate this Town) si un pasaj de-a dreptul grunge. Deci e fara indoiala mult mai variat ca albumul de debut, care se multumea sa se aduca prinos lui tatuca Lemmy. Are un sunet mai bun, mai plin si mai puternic decit primul album, da si aici sunt de acord cu prezentarea oficiala. Si mai aprob si afirmatia ca piesele sunt mai bine scrise, mai ales riffurile si solourile, te iau cu ele, sunt dinamice si dau chef de lalaiala. Mai mult decit atit, penultima piesa - Bad Broad (Good Girl Gone Bad) - are un riff si interesant si molipsitor, plus ceva schimbari de ritm, care ii dau chiar un aer de originalitate. Dar e singura si nu reuseste sa demonstreze ca pretentiile baietilor de a-si contura un stil propriu nu-s decit niste baliverne. Ei fac foarte bine ce fac, numai ca nu cu destul talent incit sa ii faca uitati pe cei multi care au facut acelasi lucru inaintea lor.

Pina la urma nu ar fi atit de rau, pentru ca piesele curg frumos, gruvul duduie gros si cu antren. Problema e ca nu-s credibili si insistenta lor de a se da drept baieti rai e prea evidenta. Toata inghesuiala asta de clisee teribiliste de genul: rock'n'roll is the devil's music, show me your tits, shake that ass, take off that tiny shirt, well you know me, its always sex and alcohol, etc ii tradeaza. Plus dialogurile presarate pentru a da savoare, sabotate de pronuntia defectuoasa. Se vede ca nu-s pe bune si de-aia nici nu pot luati in serios. E doar un album la misto.

(+) citeva riffuri, solourile, productia, elanul, interpretarea
(-) imi miroase a trupa prefabricata si calitatea pieselor nu reuseste sa-mi adoarma banuielile

Klawz Nota: 8