COLDSEED - Completion Makes the Tragedy

Asa cum anunta Metalfan cu ceva timp in urma, trupa Coldseed a finalizat (in sfarsit) mixajele pentru albumul numit Completion Makes  theTragedy. Zic “in sfarsit” pentru ca mixarea acetui album a fost intrerupta de Charly Czajkowsky care, tocmai in aceeasi perioada, avea ceva de inginerit la trupa sa principala, Rage. Asa ca mixajele au fost finalizate de basistul trupei Gamma Ray, Dirk Schlechter si astfel albumul a iesit pe piata in data de 30 iunie.

Dar cine sunt acesti domni a caror lansare incepe sa semenecu bancurile cu ingineri? Doi dintre acesti domni se numesc Thomen Stauch (fost baterist la Blind Guardian actualmente la Savage Circus), respectiv Björn "Speed" Strid (Soilwork). Pe restul putem sa-i numim “friends”. Ca in “Pavarotti and friends”. Adica conteaza si ei dar mai putin. Si ca bancul sa fie complet, apare si un manager. In persoana celui care semneaza contractul dintre trupa nou formata si Nuclear Blast care, la randul sau, mai aduce un inginer in schema, pe Achim Köhler, care (re)masterizeaza albumul.

Dar ce canta acesti domni atat de hotarati si (re)masterizati acum intr-o epoca in care fiecare isi cauta o fosta colega cu care a fost in clasa a 5-a la cor, pe care apoi o eticheteaza drept “soprano” (doar are 25 de ani acum, ce naiba) si apoi ii imita pe Nightwish ? Ei, bine acesti domni canta “a new brand of heavy metal”. Ne-am lamurit bustean cu ajutorul acestei etichetari, nu-i asa ? Asa ne trebuie daca luam chestii spuse de altii… Va zic eu ce canta: crossover in toata regula. Cu influente… ca orice crossover care se respecta. Nu multi mai practica stilul acesta astazi. De fapt, nici cei care l-au practicat in trecut nu sunt prea multi. Dar au facut-o bine. Acelasi lucru incearca si Coldseed.

La inceput albumul iti da impresia ca a fost scris de Woody Weatherman ajutat de Dave Wyndorf si Ricky Warwick. Primele trei piese merg cam in aceasta linie. Diferenta este data de refrene. Pe My Affliction, Strid recita versurile sacadat si agresiv, totul convergand intr-o portiune soft-gothik (ce naiba de stil o mai fi si asta, dar descrie cel mai bine ce vreau sa zic) urmata de solo. A doua piesa este pe acelasi schelet Corrosion of Conformity - Monster Magnet - The Almighty cu diferenta ca refrenul este melodios si punctat discret de pianul lui Mi Schuren. Pe Nothing But a Looser Woody si Wyndorf se trag mai in spate iar Warwick preia controlul. Piesa poate sta linistit pe Crank, de la ritm pana la refrenul stigat, cu tenta de instigator la anarhie. Pe Five More to Fix, Thomen incepe sa-si aduca aminte pe unde a cantat. Nimic special, exceptand partea vocala, unde la un moment dat dupa cateva “away-uri”, care mie imi plac la nebunie pentru ca aduc a Chuck Billy, urmeaza o parte cantata pe sus, a la Bee Gees! Solo (destul de rapid dar si cam fad). Viteza… Stop! Before anyone knows !!!… Cum altfel ? Low are acelasi sablon. Intre aceste doua piese sta, poate, cea mai interesanta piesa de pe acest album: Burning With a Shade ( are si cel mai interesant nume). Sacadata, misterioasa, intunecata. Greu de incadrat... Contine un pseudo solo de clape si se termina fara a scoate la iveala vreun alt solo de chitara (sau clape). Urmeaza On My Way care putea foarte bine sa se numeasca Anselmo’s Way. Reflection este o balada fara prea mult feeling, cu un solo hair metal, care pleaca de nicaieri si se termina tot acolo. Vocea nu se potriveste absolut deloc, iar acel “I feel like a brick in the wall” repetat de cateva ori nu reuseste nicidecum sa ne sensibilizeze. Next! Piesa de titlu. Destul de subtire, preia cateva clisee clasice de heroic power metal, gen Rhapsody. Dragonii, insa, lipsesc la apel. La fel si sabiile. Solo slab si neinspirat. De fapt, incep sa cred ca un chitarist mai talentat ar fi scos mai multe de la acest LP. Vulture of the Throne este felia de industrial-jam a albumului. Este o clara contradictie (ca sa nu o numesc varza) intre clape, ritm si vocea gen Blind Guardian de la refren. Versurile: stupide. Clar cea mai slaba piesa. Ultima piesa se numeste At Last. De fapt, exista si o versiune unde aceasta nu este ultima piesa. Anyway. La noi e ultima. Are aceeasi amprenta ca si piesa de titlu. Incepe in viteza, apoi se pierde. Marcata de acelasi gen de solo de slaba calitate si de tot felul de voci date prin mixere.

Intentionat am pastrat la urma piesa Hatched. Ea reprezinta cel mai bine ce s-a vrut a fi acest album. O combinatie intre crossover si senzatia de dinamism insuflat de prezenta lui Strid, dinamism care cam lipsea altor trupe. Fara solo si cu o voce mai curata la refren, dar si mai putin alterata electronic. Per total, acest album nu aduce nimic nou, dar este, totodata, si cel mai diversificat album pe care l-am auzit in ultima perioada (de fapt, marele sau atu). Din pacate, “the friends” nu se ridica la inaltimea celor doi leaderi. Ii dam un 7 si-l asteptam (fara prea mare entuziasm) pe urmatorul.

Hellraiser Nota: 7