RUFFIANS - Desert of Tears

Chinul de a asculta de 3 ori Desert Of Tears nu e rasplatit decat de efortul minim in a analiza acest album. Atunci sunt masochist? Poate si asta. Dar mi s-a parut interesant sa vad cum suna o trupa care a scos primul album in 1985 si pe urmatorul in 2006. 21 de ani de pauza intre LP-uri – cred ca asta e ceva mai rar intalnit.

Ruffians sunt o trupa americana de heavy metal melodic care a debutat in 1983 si a reusit sa scoata un prim album in 1985. Cel mai mare succes al acestui opus a fost ca 2 dintre piese (Eastern Front si Wasteland) au aparut pe coloana sonora a filmului American Ninja II. In plus, Ruffians au mai cantat si in deschiderea multor nume mari de gen din acea perioada (printre care Alice Cooper, Saxon, Queensryche si Dokken).Totul pareau sa mearga bine, dar vocalul Carl Albert, a carui voce dadea o mare parte din personalitatea trupei, s-a decis sa plece la sfarsitul lui 1985.  De fapt, de acum legendara voce a avut o intuitie foarte buna, plecand la Vicious Rumors, cu care a scos albumele din perioada de glorie a trupei - intre 1987 si 1994. Albert a incetat din viata la 22 aprilie 1995 in urma unui tragic accident de masina.

Dar sa revenim la Ruffians… Au urmat auditii, trupa a vazut peste 50 de vocali si l-a selectat pe Rich Wilde, cu care au mai scos si un EP in 1987. Piesele au intrat pe diverse compilatii, dar cam atat... Iar in 1989, Ruffians si-au anuntat oficial despartirea. Si ajungem in 2004, cand trupa a fost invitata sa cante la Bang Your Head in Germania. Nemtii s-au bucurat atat de mult, incat Ruffians a avut resurse de a re-lansa albumul din ’85 sub egida Hellion Records si a mai cantat la vreo 8 festivaluri europene in 2005.

Iar in 2006, la presiunea maselor (de nemti, probabil), americanii au scos Desert Of Tears – 11 piese care suna a heavy metal melodic... aaa... din 1985. O voce inrudita cu cea a lui Dio, dar cu mai putina profunzime si volum. Riff-uri si aranjamente instrumentale asemanatoare cu Accept sau Judas Priest (cel din ’80, normal:), dar fara geniu. Totul corect si la obiect, asa cum probabil le place nemtilor care i-au ajutat sa reinvie.

Piesa de deschidere e probabil o mostra de naivitate lirica, dar ne spune clar la ce trebuie sa ne asteptam – cliseele din ’80 sunt toate acolo. Running Blind e ceva mai alerta si mai complexa, iar Day Of The Champion are sanse sa intre pe coloana sonora a lui American Nija VII. I Will Fly are ceva mai modern (poate din Touch Of Evil de pe Painkiller?), dar la fel de palid fata de original, iar Desert Of Tears se descurca si ea, dar departe de pretentiile unei piese de titlu. Pana la Live By The Sword nu e nimic interesant; aici sunt niste riff-uri misto in deschidere, iar strofele sunt destul de alerte, dar refrenul parca se impotmoleste. Pana la Soldier’s Fate puteti dormi linistiti, dar atunci va sfatuiesc sa va sculati ca sa radeti putin la versuri. Iar Freedom este intr-adavar ceea ce spune, un pas catre libertatea de a nu mai asculta acest album.

Concluzie: a fost intai un 5, dar m-am gandit ca Desert Of Tears o sa-i bucure totusi pe cei impatimiti si inghetati in epoca ’80. Un 6 pentru raza de soare pe care acest opus o aduce nostalgicilor. Din pacate, nu cu idei cat de cat originale sau actualizate.

Tzugu Nota: 6