WITCHERY - Don’t Fear the Reaper

La intersectia intre thrash, black, heavy si death metal se petrec lucruri foarte interesante. Acolo au fost Witchery si ne-au adus noua trei sferturi de ora de metal interpretat cu o lejeritate draceasca, sub titlul Don’t Fear the Reaper. In dosul copertii de pe care Ben Ranco ne intimpina cu cite o coasa in fiecare mina, baietii astia spulbera barierele dintre genuri cu nonsalanta, voie buna si profesionalism. Cum de e posibil? In mare parte, explicatia o veti gasi aruncind un ochi pe componenta: Jensen si-a luat o scurta pauza de la The Haunted, D’Angelo de la Arch Enemy/Spiritual Beggars si Axenrot de la Opeth/Bloodbath ca sa inregistreze acest album. Deci discutam despre niste muzicieni experimentati si dornici de a face si altceva.

In afara de faptul ca e altceva, albumul asta e remarcabil de bine scris, cintat si produs. De mult timp nu am mai auzit un sunet atit de clar, dar si agresiv si greu si bine echilibrat intre instrumente in acelasi timp. De fapt nici nu stiu daca am mai auzit vreodata. Chitarele sunt in fata, dar pe sub ele, foarte distinct, duduie basul si clantane tobele. Fericirea este si ca avem ce auzi, luati separat cei cinci interpreteaza magistral; si chestia si mai importanta este ca nimeni nu se da in stamba sa epateze, punindu-si maiestria in slujba ansamblului, si abtinindu-se de la evadari virtuoze si sterile.

Na, uite ca am ajuns si aici, oricit am dat-o la-ntors. Ar trebui sa va zic ce cinta. Muzica e greu de descris, n-as putea sa spun exact ce este. De fapt, nici aproximativ. Ce pot spune e ca avem riffuri grele dar si saltarete in acelasi timp, lucrate cu masura, pe care nu stiu de unde le-au scos, pentru ca nu se aseamana cu nimic. Deci este heavy si vicios. Niste riff-uri strasnice gasim pe majoritatea pieselor, dar parca cele de pe Stigmatized, Crossfixation si Styx m-au lovit cel mai grav. Majoritatea pieselor au solo-uri incredibil de expresive si niciodata plicticoase. Ritmul este, in general mediu, dar cu un balans de elefant si un groove ca de urs racit cobza. Cele rapide (Plague Rider) nu sunt monotone pentru ca tobarul se opreste din fuga si breakul potrivit apare la momentul oportun. Este unul dintre putinele albume in care urmaresc cu placere si interes partiturile basului, care reuseste, destul de des s-o ia pe linga tobe in scurte momente de incintare. Si cum suna! Vocea lui Toxin este la limita intre black si death si daca ma gindesc un pic, ar putea cinta si thrash fara probleme. Vedeti acum de unde vine confuzia mea? L-am indragit din primul moment in care l-am auzit iar cind a zis pe piesa a treia ya-ya-ya-ya, mi-am si inchipuit o sclipire de nebunie in ochii lui care m-a cucerit. Pintre mesajele lirice de film horror ale albumului pluteste asa un nor de usoara dementa diabolica de o bunadispozitie molipsitoare.

Ce sa mai zic. Iata ca ma aflu iar in fata unuia dintre momentele rare cind intru intr-un album cu totul, fara sa ma mai uit in jur, il iau pe tot in brate si nimic nu mai conteaza, zica cine ce-o zice, nimic nu ma mai atinge, cind imi suna in urechi un strop din…  cum le zice la chestiile alea?… numinos… inefabil… catharsis…  ma rog, nu stiu sa zic exact, am avut note mici la filosofie.

Klawz Nota: 10