CANDLEMASS - Epicus Doomicus Metallicus

Au existat mereu dispute privind care album a dat nastere subgenului “epic doom metal”: Psalm 9 de la Trouble sau acesta. Fiecare este o capodopera in sine, insa Epicus Doomicus Metalicus ofera parca ceva in plus fata de Psalm 9 (logic,  intr-un fel, deoarece exista o diferenta de 3 ani intre ele… este o evolutie fireasca). Daca Eric Wagner a oferit lumii metalice de la inceputul anilor ’80 o voce distinctiva, dar diferita de celelalte voci de doom de pana atunci, vocea Messiah Marcolin a creat chiar stacheta pentru genul de voce doom metal.

Acest album este binecuvantat cu riff-uri de chitara foarte sumbre si totusi melodioase. Dupa o prima auditie, ascultatorul deja retine cu usurinta riff-urile care ii sunt strecurate in ureche, simtind cum greutatea lor il trage in jos si creeaza atmosfera apasatoare a doom metal-ului. Calitatea sunetului de pe Epicus Doomicus Metalicus mi se pare PERFECTA pentru album, fiind sufocat de reverb si nu foarte curat, exact cum ar trebui sa sune orice album clasic de doom metal.

Trebuie sa recunosc ca acesta a fost primul album de doom metal pe care l-am ascultat (inainte chiar de Saint Vitus, Black Sabbath si Pentagram) asadar, daca ceva nu ar fi decurs conform gusturilor mele, nu as fi fost un fanatic doom metal in ziua de astazi. Ascultandu-l chiar pe la varsta de 12 ani, m-a atras faptul ca sunt doar 6 piese, si chiar daca nu e un album conceptual (ba chiar titlul a fost cu siguranta menit sa starneasca niste chicoteli – imi aminteste de desenele animate “Road Runner” cand se oprea imaginea asupra pasarii sau a lui Coyote alergand dupa ea si scria lucruri in latina jos – e ca un fel de “furculision”), are un iz de poveste. Un iz de King Diamond, dar, totusi, fara legatura.

Este un album care a fost predestinat sa fie clasic. De la mascota copertii, pana la titlu (furculision, ne-furculision… iata ca a stabilit denumirea de “epic doom metal”). Sase cantecele, unul mai heavy ca celalalt. Pe cei interesati de piesele de rezistenta ii sfatuiesc sa se uite pe spate, unde sunt insirate titlurile lor. Totul e excelent la acest album. Toate detaliile din muzica, tonul si aproape insesizabilul dezacord al chitarelor, ecoul de tobe tipic anilor ’80 si mai ales vocea extraordinar de puternica, dramatica si atitudinea teatrala a superbului Johan Lanquist… Toate acestea sunt aparent ingredientele cele mai potrivite pentru un album clasic. E chiar un fel de evanghelie, parca te face sa simti o oarecare furnicatura religioasa la auditia sa. Un album esential pentru orice rocker care se respecta. Iar cei care nu-l accepta in viata lor vor fi blestemati sa deschida Poarta catre demon unde vor suferi in Singuratate, dupa ce s-au spanzurat Sub Stejar, sufletul lor fiind vandut Celui care tine piatra neagra ca Gaj pentru vrajitor… pentru ca vrajitorul sa se poata uita in Globul de cristal. Sau pe-acolo pe undeva…

Matei T. Nota: 9.5