BEYOND TWILIGHT - For the Love of Art and the Making

Dupa ce veti asculta albumul asta va veti intreba de ce abia acum auziti de Beyond Twilight, desi mai au inca doua discuri. Eu unul asa m-am intrebat, pentru ca inainte de a-i asculta aveam impresia ca sunt o trupa nordica asa cum sunt o gramada, mindria caselor de discuri de linia a doua: instrumentisti foarte buni cu probleme la capitolul idei originale, deci neinteresanti. Numai ca Beyond Twilight nu e o trupa ca oricare alta, de fapt For the Love of Art and the Making nu e un album ca oricare altul si de-aia ma intrebam, de unde a sarit asa deodata. Baietii zic ca e inadins, ca pe ei nu i-a interesat deloc publicitatea, nu au stat sa fie fotografiati, s-au tinut deoparte, ca sa lase doar muzica sa vorbeasca. Si cica muzica a vorbit atit de bine si fanii au fost atit de entuziasmati, incit trupetii au rupt tacerea cu ocazia acestui nou album, de dragul fanilor.

Asta nu inseamna ca cei de la departamentul marketing de la Massacre Records vor avea o treaba usoara in a promova acest album. Cum sa alegi o piesa pentru single, cind tot albumul nu are decit o singura piesa, impartita in 43 de „miscari” cu o durata de 1-2 minute, care nu au nici un sens scoase dintre celelalte si care sunt departe de sabloanele unei piese radio-friendly? Pina la urma, asa cum zic baietii, albumul nu e pentru ascultatorul de ocazie, pentru ca risca puternic sa se „friga.” Sa-i zicem cinematic metal sau progressive metal, oricum i-am zice, nu prea avem cum sa-l confundam cu altceva. Este departe de ce cinta trupele numite de progressive astazi, nu se incadreaza pe nici un calapod, nu are o baza de la care sa porneasca in improvizatii, ci este o combinatie de stiluri si influente, in care nici una nu devine dominanta, nici macar atentia exagerata pentru tehnica, din fericire. Daca ar fi sa gasesc, totusi, o dominanta a albumului, cred ca ar fi dramatismul, chiar sa-i zic teatralismul, daca imi dati voie, care ii apropie uneori de Pain Of Salvation (chiar si vocea suna pe alocuri ca acolo). Varietatea elementelor muzicale alaturate aici mai poate inca sa surprinda, chiar si astazi, cind credem ca le-am auzit pe toate: pasaje foarte metalice, cu pedala dubla si riffuri grele de thrash/death si nervi si voce pe masura, deodata, tacere si o partitura de pian venita direct din muzica clasica, ritmuri impiedicate de jazz, coruri de opera, masuri intortocheate linga pasaje atmosferice, melancolice si infiorate, blues, pop, tot ce vreti si ce nu vreti si multe faze, si vocale si instrumentale, care suna ciudat, straniu, neobisnuit, dar totusi bine. Si toate se leaga frumos, curg domol, fara sa ai vreun moment senzatia de fragmentare, de potrivire fortata, nu se vad cusaturile si asta face experienta mult mai agreabila. Sunt, in primul rind, sunete care suna bine impreuna, deci muzica, nu o incercare incrincenata de a demonstra ceva lumii sau colegilor de scena. Cu fiecare ascultare, insa, muzica dezvaluie fatete noi, pe unele le mai dezvaluie si trupa pe pagina oficiala. Unele pasaje sunt acolo de amorul artei, altele sunt puse cu un scop anume, dar efectul final ramine unul incintator. Din pacate, pentru ca exista si un din pacate, din pacate, e totusi mai incintator pentru minte, decit pentru suflet. De-aia pentru mine e doar de 9.

Klawz Nota: 9