NEUROSIS - Given To The Rising

Neurosis au bunul obicei de a-si tine fanii cu sufletul la gura, facandu-i sa tremure la gandul ca ce le-a placut pe un album poate foarte bine sa dispara pe urmatorul. Si mai rau, sa fie inlocuit de ceva tocmai pe dos. Ce-or face oare veteranii din California pe Given To The Rising?
Pentru ca am zis “veterani”, o sa fac o scurta istorie. Scurta, asa cum imi cer si criticile afisate in comentarii.
Neurosis vin din Oakland si au debutat in 1988 cu albumul de hardcore/punk numit Pain Of Mind. The World As Law (1989) a urmat cam aceeasi linie, insa odata cu Souls At Zero (1992) si Enemy Of The Sun (1993) trupa s-a indreptat spre genul doom, cu un stil inedit pe care criticii il numesc “apocaliptic folk” sau “progressive sludge” – dupa imaginatia fiecaruia. Dupa acest punct de cotitura, Neurosis a continuat pe aceeasi linie, perfectionanadu-si amestecul de doom/stoner si influente The Swans, Joy Division si chiar Pink Floyd. Pe ultimele materiale sunetul metalic a fost mai mult sau mai putin prezent, ceea ce a starnit iarasi controverse in randul fanilor. Iar colaborarea cu Jarboe de la The Swans iarasi le-a mai luat cateva puncte in clasamentul metalistilor din toata lumea (ma rog, cei care au auzit de ei :).
Ca sa vedem totusi ca au avut ceva de spus si pentru metalistii true: Mastodon, Isis si Cult Of Luna sunt trupe care ii citeaza pe californieni drept sursa de inspiratie.

Sa revenim la Given To The Rising. La prima ascultare e greu de digerat – 7 piese din 10 au peste 7 minute. Ca la orice trupa de gen, tempo-ul e lent si pasajele obsesiv-repetitive abunda. Peste care se suprapune vocea disperat-gajaita a lui Scott, care seamana cu un vocal de grunge care si-a promis sa ramana mereu cu cateva masuri in urma trupei. Ca sa-i saboteze sau ca sa arate ca fara el nu se poate, nu stiu...

E bine, lucrurile se cam schimba dupa ce iei albumul de la capat. Observi ca de fapt asperitatile lui Scott fac albumul sa fie mai interesant, in opozitie cu doom-ul schelalait pe care il tot repeta cei care incearca fara succes sa fie Messiah Marcolin II. Mai vezi si ca To The Wind are o vana deosebita si ca, daca nu esti atent, stai intepenit ca nebunul la computer si nu stii cand au trecut 3 piese. Chiar daca una dintre ele are 8 minute jumate – vezi trio-ul At The End Of The Road/Shadow/Hidden Faces.
Sa fiu clar: NU este un album catchy, ci un album mai degraba hipnotic. Si neaparat trebuie ascultat intr-o stare adecvata – a 8-a zi de ploaie mocaneasca, a 12-a bere (eventual cu ceva  vodca) sau al 5-a fata care vrea sa-i fii “doar cel mai bun prieten”. Sau, din contra, o stare de optimism si pozitivism total care iti permite sa-l inghiti fara sa te apuce nabadaile.
Water Is Not Enough e iarasi una dintr preferatele mele, poate si datorita titlului care ma duce cu gandul la... aaa... bautura? Dar nici riff-urile apasate si rele, plus schimbarile repetate de ritm, nu strica deloc. E preferata mea de pe acest album.

Spre deosebire de Neurosis (ultima piesa are aproape 12 minute), n-o sa mai lungesc sfarsitul cronicii: un album foarte bun pentru amatorii de depresie in proportii mari – de la My Dying Bride la mai vechii si mai ne-metalicii The Swans. Numai ca, spre deosebire de MDB, Neurosis sunt mai agresivi si mai abrazivi. Mai.. nevrotici, sa spun? :)

Un punct se scade pentru cantitatea mare de pasaje keyboard care iti macina creierii si pentru unele lungiri inutile (mie mi-au placut, dar sa nu uitam ca vin din vacanta:), iar jumate pentru productia cam prea neglijenta pe alocuri.
8.5 pentru un album destinat exclusiv oamenilor nevrotici sau prea veseli.

Tzugu Nota: 8.5