WHITESNAKE - Good to Be Bad

Auzi, cica Good to Be Bad. E bine sa fii baiat rau. E bine sa fii bagabont. Ce bagabont frate, la 60 de ani? Mosu asta nu se uita-n buletin inainte sa deschida gura? Si-a pierdut certificatu' de nastere? Nu mai are oglinzi prin casa? Prima data cind am auzit titlu discului m-a pufnit risu. Asta nu stie cind sa se opreasca, mi-am zis. Adica, ma rog, rolul asta de "ladies man" i-o fi venit el bine cind era cu 20-30 de ani mai tinar si mai scotea si 2-3 piese bune, da' acuma? Mi-am amintit de Restless Heart-u ala anemic din 97 si, inca marcat de experienta citorva reveniri si reuniri deprimante (White Lion, Dokken) m-am pregatit sa mai ascult inca una si sa fiu iar trist: timpu trece, noi imbatrinim, etc. Poate de-asta pina la urma am iesit atit de neasteptat de entuziasmat din toata treaba asta.

In primul si in primul rind, acest disc are un ton de chitara de-ti vine sa-l maninci: gras, plin, cu groove, cu emotie, cu energie, nimica nu-i lipseste. Cind ai o chitara care suna in halul asta de bine, aproape ce nici nu mai conteaza ce piese pui de album. Dar daca mai pui si niste riffuri de mare inspiratie, cu ritm dracesc, ca pe Can You Hear the Wind Blow si Call on Me, de exemplu? E ceva de geniu. Deci acest Doug Aldrich (ex-Dio), al enspelea (n-am avut rabdare sa-i numar) chitarist din Whitesnake, care mai e si co-autor al pieselor si colegul sau Reb Beach (ex-Winger) fac cel mai bun tandem de chitaristi pe care i-a avut vreodata Coverdale la dispozitie. Parerea mea.

Acuma asta nu inseamna neaparat ca Good to Be Bad e cel mai bun album Whitesnake. N-as putea aprecia, nu am fost fan, am ascultat doar best-of-uri. Asa ca pot doar sa spun ca are niste piese care-mi plac la fel de mult ca alea clasice. Pe doua le-am zis deja. Mai sunt doua balade: All I Want All I Need, facuta dupa tiparul Is This Love, adica apelind la acelasi arsenal, pentru un rezultat diferit, dar pe care nu te mai saturi sa il asculti; si Summer Rain, acustica, cu ceva reminiscente vocale din perioada Coverdale/Page (daca nu stiti discul, remediati imediat), personal imi pune un zimbet de impacare pe buze la fiecare auditie. Amestecul de hard rock cu blues si rock'n'roll e magistral dozat, suna foarte actual, piesele in forta sunt alternate cu momente mai blues (A Fool in Love). Coverdale se tine foarte bine, normal ca nu mai tipa ca pe Still of the Night, dar are partituri diverse, nuantate, ireprosabile.

Am zis mai sus cuvintul reminiscenta, mi-am pregatit terenul pentru bolovanul care trage albumul asta in jos. Oricit de bagabont ar fi Coverdale si oricit de bine ar cinta el si colegii lui, limitele inspiratiei lor sunt prea evidente. Am recunoscut faze Led Zeppelin, Coverdale/Page si Thin Lizzy mai multe si mai clare decit mi-as fi dorit. Asta mi-a taiat o vreme din bucuria auditiei si pur si simplu dadeam next cind venea Good to Be Bad sau Lay Down Your Love. Dar albumul e atit de bine facut si cintat, incit dupa inca vreo 3 ture mi-am dat seama ca e imposibil sa ma supar pe el. Si l-am acceptat cu tot cu bube, ceea ce va recomand si voua.

(+) chitarile, vocea, energia, emotia, compozitiile, productia
(-) citeva influente nefiltrate

Klawz Nota: 9