GRANICUS - Granicus

 Granicus n-a fost o trupă care să revoluționeze rock-ul, să influențeze generațiile viitoare sau măcar să vândă milioane de discuri. Ascultându-i, însă, ai șansa de a intra în fibra muzicii rock de la începutul anilor ’70. Pentru că atunci nu existau doar Zeppelin, Purple, Sabbath și Floyd. Nu toate trupele underground anunțau punk-ul, precum Stooges și New York Dolls și nu toți artiștii inovau precum David Bowie și Lou Reed. Zeci de trupe, mai mult sau mai puțin cunoscute astăzi, dar ale căror viniluri sunt vânate de colecționari, scoteau albume și făceau turnee, cântând un amestec de hard rock, blues și proto-metal.

 La fel, muzica celor de la Granicus reprezintă o tranziție între ceea ce fusese rock-ul în anii ’60 și ceea ce avea să devină în anii ’70, este, dacă vrei, un amestec de Iron Butterfly și Led Zeppelin. Da, sună mai ales a Zeppelin datorită vocii lui Woody Leffel (care l-a devansat la acest capitol cu un an pe Geddy Lee, de la Rush), solourilor lui Wayne Anderson și structurii pieselor – de exemplu, “Prayer” este un fel de “Stairway to Heaven”.

 Dar Granicus împodobesc această muzică cu propriile trăiri, de tineri din Mid West-ul American. Spre deosebire de Zeppelin, ei nu cântă despre legende celtice, ci despre realitatea deprimantă a Americii din acea perioadă, aflată între finalul dezastruos al războiului din Vietnam și afacerea Watergate. Pe “You’re în America”, “Bad Talk” și “Cleveland, Ohio”, răzbate o furie similară cu cea a predecesorilor MC5 sau a contemporanilor Iggy & The Stooges… diferă doar limbajul în care este exprimată: “We’re in America / Who stole this land? / We did, we did / Don’t feel like singing, just want to scream (…) seeing the Nation go down the drain (…) / You’re in America, you know, you got to stay alive”.

 Se zice că Pentagram ar fi putut fi Sabbath-ul american, dacă reușeau să se târască la timp afară din subsolul lui Bobby Liebling. La fel, Granicus puteau deveni un Zeppelin de peste ocean, dacă nu dispăreau după acest prim album. Eu cred că ar fi fost deja prea târziu. Muzica evolua repede în acei ani, iar primul album Montrose, lansat tot în 1973, este deja cu un picior în anii ’80, cu bune și cu rele!

 Pentru mine, Granicus a fost un portal către trupele obscure ale anilor ’70: Leafhound (un exemplar al LP-ului Growers of Mushroom (1971) s-a vândut, anul trecut, cu $4,329), Power of Zeus (prima și singură trupă de rock de la Motown Records), Captain Beyond (cu Rod Evans, primul vocalist Deep Purple), Bang, Buffalo, Dust etc. Dacă le asculți și tu, vei fi mult mai circumspect atunci când va apărea următoarea senzație retro din Suedia.

Gedi Nota: 8