MISERY INDEX - Heirs to Thievery

In America ploua cu trupe deathcore, death/grindcore, mathcore, nintendocore si cate si mai cate. Nu mai zic de trupele de death old school... Si atunci, care e isteria cu Misery Index?
Daca ma intrebati pe mine, admiratia din 2010 e un pic inflamata. Misery Index nu sunt cei mai cei din generatia deceniului (acum) trecut. Chiar si comparatiile cu Dying Fetus nu mi se par inca potrivite.
Totusi, cvartetul (din care a plecat, din pacate, chitaristul Sparky Voyles) s-a remarcat chiar de la albumul Discordia (2006) printr-o rautate coerenta, inchegata – fara labarteala si ups-and-downs-urile care caracterizeaza multe trupe “-core” de dincolo de ocean. Piesele sunt scurte (cea mai lunga din toata cariera lor are 5 minute), ritmul intodeauna e sustinut (de multe ori la viteza grind), iar scurtele pasaje lente sunt bine plasate si bine puse in valoare. La capitolul riff-uri si Mark si Sparky (iar acum Dean) stau foarte bine, iar solo-urile sunt decente, desi nu foarte multe.
Desi nu canta acelasi gen, as indrazni sa compar Misery Index cu Pro-Pain. Fara sa fie extraordinari, sunt atat de rai si de consistenti ca stil, incat iti castiga respectul. Plus ca pe fiecare album au niste versuri foarte bune – daca-ti place politica de stanga.
Bineinteles, Misery Index mai au de muncit pana sa se ridice la intaltimea lui Meskil&Co. Dar intelegeti voi...

Revenim la Heirs to Thievery. Embracing Extinction functioneaza chiar ca o piesa de incalzire, sub 2 minute ca durata si fara prea mari pretentii tehnice. Fed to the Wolves, The Carrion Call si Heirs to Thievery declanseaza macelul, scotand in fata si sectia ritmica naucitoare, si solo-urile alea decente de care vorbeam mai sus. In cazul in care n-ati ascultat niciodata, astea trei piese singure ar fi de ajuns ca sa va decideti daca va place Misery Index sau nu. Si, apropo, (inca) le gasiti la streaming pe http://www.heirstothievery.info.
The Spectator e o piesa cu mai mult balans (cum ar zice Cynic) si e o pauza binevenita dupa rafalele precedente. The Illuminaught reia asaltul, cu ajutorul lui Erik Rutan (ex-Morbid Angel, acum vocalul – si liderul - trupei Hate Eternal). Insa The Seventh Cavalry ofera iar un respiro, fiind cea mai lenta si cea mai lunga piesa a albumului. Chiar prea lunga pentru ce ofera, daca ma intrebati pe mine. Ca si Plague of Objects, care ii succede.
You Lose si Sleeping Giants, in schimb, sunt si mai scurte, si mai interesante, mai ales ca pe Sleeping... apare vocalul de la Dying Fetus, John Gallagher. Ambele impacheteaza  felurite riff-uri, ruperi de ritm si growl-uri in mai putin de 3 minute fiecare.
Day of the Dead, egala ca durata cu piesa de inceput (1:50), e la fel de lipsita de pretentii si e pe post de “La revedere!”. Puteau sa le si inverseze intre ele, ca nu te prindeai.

Daca bagati in mod constant death(core)/grind, stiti la ce sa va asteptati de la Misery Index, insa albumul are plusul unei structuri care-l ajuta sa evite monotonia si astfel reuseste sa te tina in priza pe (aproape) toata durata ascultarii.
Pentru cei care n-ati servit pana acum, incercati intai piesele de la streaming, haha. Americanii pot sa cada greu la stomac la prima auditie.

Tzugu Nota: 8.5