PINK CREAM 69 - In10sity

Probabil ca Pink Cream 69 este mai cunoscuta drept trupa pe care Andi Deris a parasit-o pentru Helloween, decit trupa europeana de hair metal care a debutat cu focuri de artificii direct la Sony Music acum vreo 20 de ani. Multa vreme a trecut de atunci. Au avut timp sa-l gaseasca pe englezul David Readman ("mondializindu-si" si mai mult componenta, ce includea deja un neamt, un american si un grec), care dispune de abilitati ceva mai bogate decit ilustrul sau predecesor, dar nu si de o la fel de puternica personalitate. Una peste alta, se achita de sarcini cu brio: i-a tras inainte pe "pinkies" si atunci cind cochetau cu grunge-ul spre dezaprobarea fanilor, si energizeaza fara probleme si revenirea trupei spre hard rockul melodic cu radacinile infipte in cei mai frumosi ani (pentru ei) ai rockului: '80-'90.

In10sity (decorat cu o coperta ce reuseste sa egaleze uritenia grafica a debutului) este al cincilea capitol din activitatea sustinuta a trupei de re-metalizare a glam rockului anilor 80. Clapele au facut loc celei de-a doua chitari, ceea ce da o aparenta mai agresiva ansamblului, chiar daca nu se concentreaza pe riffuri. Structura pieselor este simpla, clasica, cu rare variatii, solourile sunt scurte si destul de comune. E clar ca accentul se lasa greu pe melodie, pe indeminarea celor doi compozitori, Koffler si Ward. Daca luam piesele ca atare, ele sunt rezonabil de inspirate, fara a fi impresionante. Au toate elementele necesare, dar parca nu merg pina la capat. Nu-s de neuitat. In schimb, sunt senzational de bine produse, ceea ce le da si sclipirea care tine monotonia la distanta.

Eroul acestui disc este Dennis Ward, a carui contributie ca basist este de-a dreptul negijabila pe linga maiestria cu care a produs si mixat compozitiile. A reusit sa scoata maximum din niste idei, in general banale, calchiate uneori prea evident dupa clasici ca Whitesnake, Queensryche, Bon Jovi, White Lion, Van Halen, metalul melodios american a placut intotdeauna baietilor. Totul este lucrat pina in cele mai mici detalii si facut sa sune cel mai bine posibil, dar o mare parte a atentiei a fost acordata vocilor si refrenelor, menite sa prinda repede. De prins, pina la urma prind toate, cele mai reusite nu au probleme in a cistiga simpatia ascultatorului, asa ca No Way Out, I'm Not Afraid si It's Just a State of Mind (ultima datorita riffului de chitara) scot capul rapid din multime. La polul opus, balada Last Train to Nowhere inca mi se pare banala, cu toate ca ascult albumul de 3-4 zile. La mijloc, piese pe care te trezesti ca le fredonezi fara sa iti dai seama dar pe care le uiti la fel de repede.

Per total un album antrenant si placut de ascultat, care stirneste pofta de rock, dar are probleme in a o satisface pina la capat. Bine macar ca se aude de-ti sare sapca din cap.

Klawz Nota: 8.5